Spulberatic

     

În timpul scurt de când a apărut cartea am fost întrebată de multe ori de unde vine titlul. Unii au crezut că e un cuvânt inventat şi s-au mirat să-l găsească totuşi în dicţionar. Apoi Adela Greceanu a spus că am scos cuvântul din dicţionar şi l-am readus în lume. Poate. Dar cuvântul acesta nu e singur, în spatele lui sunt altele şi altele, sunt personaje şi întâmplări. Îi invit pe cititori să descopere lumea care se află dincolo de titlu. Să deschidă cartea la prima pagină şi să cunoască personajele. Să încerce, împreună cu Anda, să lămurească asemănarea unei statui subacvatice cu un bărbat cunoscut (şi poate iubit) de ea cu ani în urmă. Să citească mai departe şi să găsească, împreună cu elevele Gina şi Ania, un jurnal cu o poveste neterminată. Să încerce poate, la fel ca ele, să-i afle finalul. Și să-i cunoască autorul. Să descopere apoi că enigmaticul jurnal, rămas ani de zile într-un sertar, ajunge în mâinile unui sculptor care pleacă spre o nouă aventură subacvatică. Să-l cunoască pe Tibi Vreme, absentul misterios în jurul căruia se învârteşte acţiunea cărţii. În final n-o să se mai întrebe de unde vine titlul. Poate vor avea alte întrebări.

     

Răsfirînd un dulceag parfum de epocă peste măștile uitării, dar și peste durerosul rînjet al neuitării, Anca Vieru aduce în romanul Spulberatic izul interbelicului noblesse oblige, pe care îl trece prin furcile caudine ale diverselor perioade ale istoriei care, în mod firesc și inevitabil, reușesc să redimensioneze și să remodeleze, oscilînd între dilatările și contractările felului de a fi în numele acestei acute nestatorniciri senzoriale.

     

Îmi doresc ca Spulberatic sa fie o carte norocoasă, pe care cititorii să o caute și să o citească. Și după ce o termină să simtă nevoia să se mai gîndească puțin la ceea ce au citit.

     

Vorbim despre Spulberatic, un roman ambițios și reușit, în care liniile de forță rezidă mai cu seamă în structura polifonică, în pluriperspectivism. O inginerie narativă pe care scriitoarea (absolventă de Politehnică la bază, de altfel, cu activitate de cîțiva ani în cercetare) o stăpînește foarte bine. Cartea reține atenția implicit prin titlu, un cuvînt mai puțin obișnuit, derivat de la verbul a (se)spulbera, care trimite la instabilitate, imprevizibil, schimbare, destrămare. Inițial, după spusele autoarei, romanul trebuia să se numească Nimeni nu lipsește, după titlul ultimei părți a volumului. Adjectivul „spulberatic” și semnificațiile lui apar spre final, pe marginea unei scrisori a unuia dintre personajele feminine. O carte despre indecizia fiecăruia dintre noi în fața provocărilor pe care propriul eu ni le trimite în anumite momente-cheie. Despre cum nu e sănătos să trăiești inerțial. În fond, nu tu ești legat de scaunul dintr-o cameră goală. Scaunul e fixat în perete. Tu trebuie doar să găsești puterea de a te ridica și de a ieși din acea cameră.

     

Un roman despre cum soarta omului – dar și a familiei – este influențată de social-politic, cum omul e sub vremi. Un roman de familie și de dragoste așa cum e și Cîinele iubirii de Sebastian Sifft. Cartea are mereu două linii de subiect, una din prezent și una din trecut, care cuprinde perioada comunistă, de la lagărele de muncă la Revoluție. (…) Un roman bun, care se citește cu plăcere și interes, de la prima la ultima propoziție.