În definitiv..., Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu

     

În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.

     

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare.