Tangoul. Patru conferinţe

     

Cuprinsul și conținutul conferințelor ne spun totul despre ceea ce a comentat marele scriitor. „Originile tangoului” – modeste și pedestre, venind dinspre popor/mahala/bordel, și nu din înalta societate, cum s-a întîmplat cu alte dansuri europene, „Despre cuțitari și mardeiași” – conferință în care iar ajungem la personajele tangoului și la rădăcinile sale în milonga, „Evoluție și răspîndire”– a treia prelegere, în care ajungem la Argentina centenarului, „Carlos Gardel și periferiile din Buenos Aires”, ultima conferință, parcă și cea mai miezoasă, despre sufletul argentinian, cu numeroase trimiteri la alte spații cultural-geografice, în care povestirea și filmul dau viață unor personaje fascinante precum cuțitarul, femeia de moravuri ușoare și „băieții de familie bună”. Frumoase conferințe.

     

Avînd ca pasiune milonga, nu tangoul, Jose Luis Borges a dedicat multe pagini celui de-al doilea. Ceea ce mie mi-a plăcut totdeauna la acest autor este marea sa pasiune pentru povești, pe care le-a spus uneori așa cum au ajuns la el, șlefuite de timp și atît, fără alte adăugiri. Așa face în cîteva rînduri și aici, în cele patru conferințe adunate în volumul publicat de Editura Polirom și tradus de Andrei Ionescu. Borges a scris cu nostalgie și fascinație despre tango ca despre o parte esențială a ceea ce înseamnă să fii argentinian. Mai mult decît un dans, pentru Borges tangoul despre care a vorbit în 1965 și a scris în repetate rînduri nu este delicat, bun doar pentru decoruri elegante învăluite în parfumuri, nu aceasta este frumusețea sa, ci partea mai brută și nesofisticată, dar plină de pasiune, a celor din mediile mai puțin apreciate, din „locurile de pierzanie”.

     

M-am întors, de aceea, la tangourile dumneavoastră ca la un continent fantastic, de care mi-a fost mereu foarte dor, deși nu l-am atins niciodată. Ați avut dreptate: părăsind mahalale, tangourile au devenit tot mai triste, dar, în trecerea deceniilor din urmă, pînă și tristețea omenească s-a standardizat în căutarea profitului. Tangoul, fiind o afacere sentimentală, e în suferință. Căci în mileniul al treilea am rămas fără sentimente autentice, care să ne ardă și să ne înnebunească și să ne ucidă și să ne arunce în legendă.  

     

Temele din cadrul acestor conferințe sînt variate și adesea se întrepătrund – ele vorbesc despre tango, dar nu neapărat ca dans ci mai degrabă ca fenomen, întrucît Borges tratează contextul politic și social în care tangoul apare și se dezvoltă de la dansul clandestin (inițial o derivație din milonga) pînă la cel acceptat de societate. Ani de-a rîndul tangoul a fost respins, adorat, lăudat, satirizat, analizat, blamat sau divinizat. Și totuși, ce este tangoul? – Un gînd trist care dansează – este răspunsul lui Borges pe care ni-l oferă în această carte (parafrazîndu-l pe Sabato), este o trăire tenebroasă, seducătoare și adesea violentă, indisolubil legată de ființa argentiniană și de evoluția acestei țări.