Ambitus

     

[...]Sinceritatea deplină, conformarea la o situație prezentă, imperioasă, se apropie cel mai mult de condiția sacră, fiindcă se sustrag măcinării mentale, asaltului conceptelor. Este subtilul mesaj al lui Alexandru Ecovoiu în romanul său parabolic și sapiențial, poetic și enigmatic, remarcabil prin intensitatea fertilelor interogații.

     

Ecovoiu, un autor de o factură specială, a fost în general un solitar şi nu a vrut să intre neapărat într-o grupare literară. Împlineşte în luna noiembrie trei sferturi de veac, o vîrstă frumoasă, care inspiră la bilanţuri. Iată că aproape ca un dar, acum, la 75 de ani, publică la Polirom un nou roman, Ambitus, un fel de sumă a preocupărilor şi obsesiilor sale din momentul de faţă. Este o carte interesantă care oglindeşte gradul de maturitate literară şi intelectu­ală la care a ajuns autorul.[...]

     

Un roman-simfonie, unde Vocii Divinității i se acordă rolul Corului din Simfonia a IX-a, dar nu numai Bucuria „ambitusului interzis” (teoretizat de către un personaj aproape insignifiant) se aude, și prin intermediul lui Tiber, un personaj mult mai important, așadar, nu numai Bucuria, ci mai ales Gîndirea, pentru că avem un Dumnezeu nu de aflat, ci de gîndit. Un roman filosofic, opunînd Rațiunii sentimentul Nebuniei generalizate (care a încercat să fie surprins și… tratat recent și de către un Stelian Tănase, în Partida de vînătoare, dar nu parabolic!), inventîndu-se literar (în maniera unui Camus în Ciuma sau Saramago în Eseu despre orbire) o lume și o situație asupra cărora vom insista foarte puțin, pentru a nu strica surprizele pe care scriitorul le pregătește minuțios.

     

Imaginaţi-vă că numai în Galaţi, de la un moment dat, nu mai moare nimeni! Nici nu se mai naşte nimeni! Dar nu suntem binecuvîntaţi şi cu tinereţea fără bătrîneţe! Ar fi doar un fel de ziua cîrtiţei, adică bat apropo la un celebru film american în care o zi se tot repetă la infinit! Nu s-ar repeta chiar la infinit! Doar că am îmbătrîni din ce în ce mai mult, şi mai mult, ne-am micşora după vreo 150 de ani, apoi după alţi 150 am fi poate şi mai mici, deoarece minunea nu este all inclusive, este doar aşa, un pic de minune, care să ne facă să ne gîndim: Şi dacă nu am mai muri, ce s-ar întîmpla? Ar fi un paradis infernal, un infern paradiziac, un purgatoriu? Iată cîteva provocări pe care cel mai nou roman al aproape misteriosului Alexandru Ecovoiu* (poate chiar el este cel care a primit darul!) le aruncă, nu neapărat inedit, pe piaţa ideilor literare, pentru cei curioşi.

     

Pentru cei familiarizați cu proza lui Alexandru Ecovoiu, dezvoltarea unor nuclee epice secundare în jurul unor personaje atipice este o tehnică preferată de autor. Dacă nu suciți, atunci personajele nu sînt altceva decît funcții simbolice. Suciți misterioși sau iluminați precar, singuratici îmbătați de iluzie sau putere, eroii lui scormonesc prin viețile altora pentru că sînt străini de propria senzorialitate. Și în Ambitus ei caută intrigile realității prin anecdotica ei.