Cele mai tâmpite momente

     

Există în cartea pe care i-am consacrat-o în 2015 regizorului Mircea Daneliuc (Monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc, editura NOI Media Print) un capitol despre cărțile semnate de acest artist insurgent, unul dintre cei mai reprezentativi pentru arta românească din ultima jumătate de veac. Intitulat Văzul și litera, capitolul în cauză punea în discuție specificitatea limbajului cinematografic în raport cu cel literar. Căci îndelungata practică de scenarist a lui Daneliuc (toate filmele sale sunt rodul propriei „gîndiri vizuale” cum ar fi spus Pier Paolo Passolini) avea să fie valorificată de autor în numeroasele cărți de povestiri, nuvele și romane precum Marilene, Apa din cizme, Strigoi fără țară (toate din 1999), Petru și Pavel (2003), Cele ce plutesc (2009), Băiatul fără sprîncene (2012), Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul (2013). Punctul de plecare al acestui elan epic l-a constituit, fără îndoială, Pisica ruptă, romanul autobiografic și intens confesiv din 1997, distins la timpul potrivit cu Premiul pentru cea mai bună carte a anului de către Asociația Scriitorilor Profesioniști. Iar dacă ASPRO a dispărut între timp, proza lui Daneliuc a continuat să existe și să configureze un teritoriu narativ plin de originalitate, în care viețuiesc oameni de tot felul, cei mai mulți făcînd parte din categoria sufletelor neînsemnate și care suportă presiunea unei istorii nedrepte, dezarticulată moral (și ca urmare imorală) revărsîndu-se asupra unui neam învățat să ducă-n spinare toată obida. „Domnule, ăsta-i poporul, altul n-avem, nu-i vina lui că-i așa, l-a turtit istoria pe care-a avut-o, romanii, turcii și restul, trezește-l, pînă și la imn se îndeamnă; nu există alternativă”.

     

Este așa de densă descrierea detaliilor, încît se produce identificarea, intrarea în această atmosferă a lectorului. Este tehnica regizorală de captare a spectatorului și antrenarea în rol. Se repetă secvențele, replicile, ca un carusel al mirosurilor. Parcursul de la a se feri de mirosuri la intrarea în spațiul destinat bolilor de plămîni definește destinul personajelor captive în acest univers al mirosurilor ucigătoare. Mor pe rînd plantele, păsările, oamenii. Este o aluzie evidentă la climatul politic. Imaginea finală, a sinucigașului, ca și ultimele „cogitațiuni” dau nota definitorie a volumului: „La ambasade ați întrebat dacă-i voie (să se sinucidă, n.n.)? Fiți slugoși, uzați de prestanță, pe din dos, pe din dos! (...) La naiba, sunteți un teritoriu penal, nu pute nimica, dezinformări, nu exist, mă vrea toată lumea, pretind să mai prind o tură, popr!”.

     

Volumul Cele mai tîmpite momente numără cinci proze scurte şi o nuvelă şi apare la doi ani de la Dulci meleaguri (Editura Charmides, 2016), o colecţie mai amplă de povestiri pe care pare să o continue tematic şi stilistic. De altfel, ca şi Mihai Măniuţiu, un alt regizor (de teatru) convertit la proză (scurtă), Mircea Daneliuc şi-a delimitat strict o zonă în care se mişcă dezinvolt şi recognoscibil din cîteva fraze. Formula sa narativă predilectă este monologul sau discursul indirect liber al unui narator neortodox care deseori face cu ochiul către cititor în vreme ce pare că-şi abuzează personajele. Căci dacă e ceva ce-ţi sare în ochi atunci cînd citeşti o pagină de Mircea Daneliuc este felul nervos (pînă la isteric) în care acţionează şi vorbesc personajele, aflate permanent într-o stare de conflict, de ripostă, frustrare, cădere sau sfîrşeală. Titlul Cele mai tîmpite momente spune din capul locului ce ascund copertele cărţii: o suită de momente critice, întîmplări neprevăzute, situaţii care escaladează, dînd peste cap, uneori la propriu, viaţa personajelor, aducîndu-le în punctul pierderii controlului.

     

Pe scurt o carte surprinzătoare – cum este, de altfel, mai toată proza lui Daneliuc.