Lumea care n-a fost

     

Desigur, esența epocii este redată foarte exact, mai ales prin descrierile atente ale obiceiurilor, de la amantlîcuri la lupte prin păduri, de la mîncare pînă la elemente scatologice (cam dese, se pare că moldovenii aveau probleme cu stomacul, probabil mîncau foarte rar mîncare multă și de calitate și o pățeau de fiecare dată cînd își schimbau acest obicei), de la violuri la răzbunări sîngeroase. Așadar, Lumea care n-a fost nu poate fi considerat un roman, ci o amestecătură de texte construite cu grijă, cu scopul de a reconstitui atît limbajul Moldovei de secol 17, cît și obiceiurile și isprăvile acelor timpuri.

     

Așa ar trebui să înceapă prezentarea unei cărți științifice, a unei ediții de documente de felul scrisorilor descoperite de Ovidiu Pecican. În realitate, editorul este autor, care este un istoric căruia îi place să se joace – și o afirm cu toată seriozitatea și fără nici o urmă de lipsă de respect, dimpotrivă! – Ovidiu Pecican a construit o „ediție” de materiale epistolare care, hai să o spun odată, sînt propria sa creație. Adică el, cu instrumentele sale de istoric, cu cunoașterea universului social, cultural și lexical al Moldovei secolului al XVII-lea (iarăși, a lumii lui Simion Dascălul!) și nu în ultimul rînd cu talentul și experiența romancierului, a compus un număr de 92 de scrisori ale unor personaje anonime și inventate.