Nunta

     

Dar acum, în Nunta, ca și în textele din Vara, care la noi au circulat împreună sub genericul Exilul și Împărăția, Albert Camus depune mărturie despre această lume, prin aceste texte care definesc nu doar bucuria de a trăi, ci și un caracter. Nu e puțin lucru. „Soarele negru” al Mediteranei este un elogiu adus vieții și refuzul morții. Bună această reeditare a lui Camus în spațiul românesc. Avem nevoie de Camus și de multiplele lui mesaje. Așa cum avem nevoie de exemplul oferit și de sugestiile Papei Francisc de a fi mai buni și mai generoși. De citit nu doar Nunta, ci tot ce a scris Camus. Pentru a utiliza propria noastră minte și a simți lumea din preajmă nu doar prin prisma celor oferite de televiziuni și de comentatorii lor. „A trăi este oarecum contrariul lui a exprima”, ni se spune în propoziția ce deschide „Deșertul”, text dedicat lui Jean Grenier, mentorul și prietenul lui Albert Camus.

     

Marile teme camusiene se regăsesc aici într-un imens clocot de imagini și de idei care se nasc neîncetat unele din altele într-o ţesătură foarte densă care atrage şi opune în acelaşi timp rezistenţă. Este materializarea, intuitivă aici, a asumării de mai tîrziu a preferinței lui Camus pentru gîndirea în imagini, care induce delectare estetică și încordare intelectuală. După cum şi stilul său, tot aici îşi vădeşte resursele poetice şi caracterul lucid, pentru că literalmente solar, în perfect acord cu al artistului care prin fire este Camus. 

     

Citești astfel că frumusețea nu e domeniul exclusiv rezervat femeii, că ochiul înregistrează foarte exact și seducția corporalității masculine. Bărbații lui Camus se măsoară reciproc nu doar pentru a înțelege cine poate învinge și cine poate ieși învins din competiția pentru favorurile feminine, ci și pentru o foarte evazivă și refulată evaluare erotică. Interstițiile textului lasă loc dorinței cînd eroul ia o poză anume, cînd coapsa se definește sub stofa pantalonului, cînd corpul alunecă fluid prin aglomerația din medina. Și tot la acest capitol al ambiguităților surprinzătoare, povestirea se accelerează, după o formulă profund camusiană, în doar cîteva fraze limpezi și enigmatice, ca de obicei cînd e să atace marele eveniment crucial din roman.