Uau

     

Uau are o orchestrare complexă, ce poate fi împărțită basically în șapte episoade care conduc tranziția ambiguă a protagonistului către condiția de iluminat sau de nebun. Ele sînt legate prin numeroase fire și prin teme secundare – toate perfect acordate la firul principal.

     

Uau reconciliază, în vremuri haotice, reportajul cu elanul profetic, cotidianul cu magicul difuz, rima cu naturalețea, inteligența cu credința, stările high cu înălțarea religioasă și pe Dan Sociu, poetul de profunzime, cu celălalt Dan Sociu, artizanul spectaculos, il miglior fabbro al unei generații care a dat, totuși, deja cîteva nume de neocolit.

     

O carte însă de o varietate absolut dramatică, în care aproape fiecare poem deschide un nou orizont, publicația semnată de Dan Sociu relevă, o dată în plus, aceleași simțuri extrem de rafinate care i-au permis să producă, cu forță și lirism, cea mai influentă voce a ultimelor două decenii.

     

Fără să adopte vreun act de frondă (cum s-ar fi întîmplat în poezia anilor 2000), Dan Sociu refuză, pe de altă parte, orice condiție elitistă a poetului, scriind despre momentele simple de singurătate și plăcere privată, ceea ce face ca poemele lui să emane o forță de identificare puțin întîlnită astăzi chiar și în textele autorilor mult mai atașați de reprezentările sociale. Aceasta și datorită unei orchestrări foarte bune a vocilor poetice, a registrelor ironice și a rimei (care nu pare căutată dinadins sau cu orice preț, dînd impresia continuă de relaxare stilistică), precum și datorită construcției excelente a peisajelor afective, rememorate prin elemente simple, dar esențiale („nu vreau nimic din afară, nimic din adînc/ numai să mă uit la comedii și să mănînc/ păcat că nu pot să mușc pe dinții din față/ fincă omul e și prost în viață”, p. 13).

     

Volumul de anul trecut (n.r. Uau), care era un fel de sinteză a întregului scris al lui Dan Sociu, reușea o performanță extraordinară: să deschidă biografismul și mizerabilismul, confesiunea directă, literalitatea, identificarea dintre autor și vocea narativă, ștergerea distincției dintre viață și text, adică mărcile poeziei și prozei autorului, către experiența mistică, dar folosind tot ironia, cinismul (veritabil, adică traiul cît mai simplu și sfidarea sistemului), sordidul, dar și acea inteligență auctorială care face ca totul să fie echivoc, pe muchie, să poată fi citit în dublu sens.