Recrutorii

     

Cu Recrutorii, Mihai Buzea a încheiat, am impresia, un ciclu autobiografic, în care se joacă abil cu toate convențiile autoficțiunii. Oricît ar glumi el cu propriile posibilități, nu mai e un reporter. E un scriitor foarte bun, cu o frază care emană energie, cu un simț al umorului acut (ceea ce implică multe registre, de la ironie la autoderiziune și umor negru), cu o imaginație care ecranează tot ceea ce calitatea de martor îi pune la îndemînă. Mihai Buzea este un ficționar, iar ultima lui carte e, am senzația, una de tranzit către o altă experiență epică.

     

O cronică personală, desigur, cu intense momente de reflecție asupra condiției scriitorului de azi prins între impulsul/instinctul inefabil de a scrie, indiferența unui public tot mai apatic, rigorile obligatorii ale succesului de box office și viața de fiecare zi, „civilă”, cu presiunile și nevoile materiale ale omului normal, concret, ale familiei, rudelor, apropiaților, cu ierarhiile, angoasele și tensiunile ei sociale imposibil de evitat.

     

Recrutorii rămîne pentru mine o „biografie” parțială a lumii și a istoriei contemporane și, în esență, o biografie a biografiei lui Săndel, a cărui viață tumultoasă a constituit pretextul incitant pentru a descoperi cîteva răspunsuri și mai multe întrebări despre Lume, Nelume și oamenii care le locuiesc.

     

Mihai Buzea este un autor care jonglează perfect cu scene din rutina cotidiană, adăugînd încet anumite particule amare, pe care n-ai cum să le contești: „Ești prost, băiatule; dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni cuminți și la locul lor; sărăcuți, prostuți, da’ cuminți.” Recrutorii sînt o cronică a vremurilor în care încercăm să supraviețuim, cu orice preț, iar Mihai Buzea e un cronicar care dă cu tifla tuturor conveniențelor și comodităților cu care ne-am obișnuit.