Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (ediția a IV-a)

     

N-am putut să las din mînă cartea lui Andrei Oişteanu. Am aflat din ea că mulţi autori din cultura română foloseau narcotice, experimental sau hedonistic. Dar aici este un pericol extraordinar: toate aceste stimulente ard şi distrug. Cei care sînt artişti cu adevărat, cei mai mulţi dintre ei, au ars lumînarea la ambele capete. Sînt faimoşii damnaţi pe care îi cunoaştem. Cartea lui Andrei Oişteanu este o parte a tabloului culturii române, pînă acum escamotată.  

     

Marele merit al lui Andrei Oişteanu este acela de a recurge la o lectură care circulă mereu între viaţă şi text, oglindind, pe de o parte, lumea în care a trăit scriitorul, iar pe de altă parte, maniera în care existenţa s-a transformat în literatură. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacţiile produse de acestea, sau care şi-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că şi autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decît ne-am fi aşteptat, pe ea figurînd numele lui Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Macedonski, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc. Pentru Andrei Oişteanu, fiecare caz este special, căutarea şi interpretarea referinţelor, a metaforelor, a simbolurilor, a senzaţiilor se fac din unghiuri diferite, evidenţiind pentru fiecare scriitor în parte maniera în care acesta se raportează la narcotice. Prezentarea esenţializată a documentelor şi lipirea ligamentelor acestora sînt săvîrşite cu naturaleţea ce decurge dintr-o familiarizare desăvîrşită cu subiectul abordat. Nu lipsite de importanţă sînt şi cele peste 90 de ilustraţii, strînse din toate colţurile lumii, care sporesc farmecul volumului, ajutînd cititorul să simtă şi mai bine atmosfera fiecărei epoci. 

     

Narcotice în cultura română este o carte multietajată, care ne ajută să înțelegem mai bine nu doar lumea în care trăim, ci și cultura sau culturile din care provenim, pe cele care ne sînt mai mult sau mai puțin străine. Este o carte reper, o carte-cheie a culturii române contemporane, la care mai multe domenii se pot raporta cu foarte mult profit intelectual. În calitate de istoric literar, am avut foarte multe de învățat din această sinteză, construită cu un ochi de insectă, și am găsit extrem de multe lucruri pe care nu le cunoșteam, care m-au făcut să-mi extind anumite cercetări. În egală măsură, este un volum care pune sinapsele în mișcare, care face legături, care operează deschideri între cîmpuri disciplinare foarte diferite, între autori foarte diferiți, între culturi foarte diferite. Andrei Oișteanu este un constructor și un mediator cultural, dar este și un om care, prin cărțile pe care le scrie nu-și propune numai să îi ofere cititorului cunoaștere, ci și să îl facă să-și pună întrebări asupra culturii din care provine și asupra propriei identități. Această confruntare cu limita psihică în diferite culturi reprezintă o provocare identitară majoră. Îl felicit pe Andrei Oișteanu pentru curajul și anduranța intelectuală pe care a dovedit-o, este extrem de greu să stăpînești atîtea domenii cu dezinvoltura pe care ne-o dovedește.  

     

Destinul prezentei cărți a început în 1988 și iată că mai continuă și astăzi, după treizeci de ani. Criticii și istoricii literari ar fi putut să-mi reproșeze faptul că denigrez mari personalități ale culturii. Cu alte cuvinte că fisurez pilonii care formează structura de rezistență a „templului culturii române”. Dar un pilon care nu rezistă la zgîlțîieli nu e un stîlp adevărat, ci butaforie. Spre bucuria mea, nu s-a întîmplat acest lucru. La urma urmei, nu vorbim de un „templu“ locuit de zei, ci de oameni. Pe de altă parte, mi-a fost frică de un succes facil al cărții. Mă gîndeam că de la tabuizare, tema narcoticelor ar putea cădea în tabloidizare. Mi-a fost teamă că va fi citită de liceeni pe sub bancă și că va avea un succes de fundul curții școlii. Nu s-a întîmplat nici asta. Am conchis că societatea românească s-a maturizat, că au fost depășite bolile copilăriei liberalismului. Ba chiar, în unele privințe, au dispărut și coșurile de pe chipul pubertății.  

     

Întrebarea în jurul căreia se articulează demersul științific din cea de-a doua parte a cărţii, este cea referitoare la modalitatea de raportare a intelectualilor, scriitorilor și artiștilor la diversele substanțe psihotrope. Sînt savanți care au studiat folosirea narcoticelor în Orient (Dimitrie Cantemir, Mircea Eliade), ba chiar și scriitori care s-au sinucis folosind opiacee (Alexandru Odobescu), unii au folosit narcotice din rațiuni medicale (Mihai Eminescu), iar alții le-au utilizat încercînd descoperirea unor paradisuri (Alexandru Macedonski), unii și-au stimulat creativitatea (Tristan Tzara, Ion Barbu), alții doar și-au potențat forța creației (Geo Bogza, Victor Brauner), unii savanți au experimentat pe ei înșiși efectul narcoticelor în scopuri științifice (Gh. Marinescu), alții le-au studiat în cadrul manifestărilor religioase (Mircea Eliade, I. P.Culianu), unii au creat personaje dependente de stupefiante (Mateiu Caragiale, Alexandru Vakulovski etc.), alții și-au relatat propriile experiențe narcotice (Andrei Codrescu, Alin Fumurescu etc.). Cercetătorul pornește de la premisa conform căreia consumul de substanțe psihotrope nu este doar un simplu detaliu biografic, ci, dimpotrivă, modificînd starea neuropsihică a scriitorului, adesea, acestea au capacitatea de a-i modifica în mod substanțial opera (uneori și viața). Volumul semnat de Andrei Oișteanu este (și va rămîne) condamnat la actualitate. Marile calități ale unui astfel de studiu rămîn incontestabil imparțialitatea, echilibrul și vigilența critică cu care autorul discerne prin multitudinea de surse.