Toţi copiii librăresei

     

...o poveste de dragoste, o poveste despre bucurie și speranță și despre cum este posibilă îndrăgostirea în acele crunte vremuri minunate (nr. ale comunismului).

     

Romanul Veronicăi D. Niculescu pornește de la ideea multora dintre noi, „Ce mișto a fost atunci!”, ca să ne aducă aminte că „mișto” a fost copilăria sau tinerețea noastră, cu toate poveștile ei, nu decorul din ce în ce mai cenușiu și mai ticălos în care am trăit. Citesc în biografia autoarei romanului că s-a născut în 1968. Sper că, spre deosebire de mulți, poate cei mai mulți, dintre „decrețeii” vremii, V.D.N. a fost un copil dorit, nu unul impus de cei ce conduceau cea mai bună dintre lumile din România acelor timpuri. Dar chiar dacă n-o fi fost un copil dorit, V.D.N. e un produs literar extraordinar al generației decrețeilor și nu numai a lor.

     

Toți copiii librăresei este deci atît un roman al feminității, cît și al copilăriei. (…) Viața devine o luptă pentru supraviețuire și creșterea unui copil o sarcină aproape imposibilă. Cuvinte de neconceput încep să iasă din gura părinților înspăimîntați: „anemie”, „rahitism” (…) Dar în acest teribil peisaj social, format din cozi interminabile, părinți epuizați și disperați, exuberanța copilăriei explodează cu o forță incredibilă. Spectacolul este atît deranjant, cît și liniștitor pentru librar, care oscilează între amintirile ei dureroase și bucuria oferită de apropierea acestor ființe care persistă să trăiască și să înflorească în mijlocul molozului. Această dihotomie pozitiv-negativ, viață-moarte articulează profund romanul Veronicăi D. Niculescu, atît îndrăgitor, cît și înspăimîntător, luminos și întunecat. 

     

Romanul acesta tulburător e de o tristețe covîrșitoare, care se insinuează treptat printre rînduri și devine din ce în ce mai densă, în ciuda luminii care străbate pe alocuri. În fapt, nu a luminii, ci a vieții cu firescul ei pe care o trăiesc toate personajele Veronicăi D. Niculescu, indiferent dacă asupra lor insistă ochiul atent al autoarei sau doar se pierd, siluete grăbite, dar la fel de vii, printre umbrele pe care le aruncă propria existență. (…) Toți copiii librăresei mi se pare un tribut adus tuturor mamelor, tuturor tinerelor, tuturor femeilor care în anii aceia și-au trăit imposibilitatea alegerii, rușinea, teama de ritmurile propriului trup, grija de a nu rămîne (din nou) însărcinate, care au cunoscut (fie și doar) gîndul unei vieți nedorite care s-ar putea ivi în pîntecul lor, care au însemnat în calendarele micuțe (cît palma) date, au privit cruciulițe, au așteptat, au agonizat, au căutat cu disperare soluții („soluții”?). E un omagiu adus unor vieți frînte sau doar ușor știrbite (așa, ca gurile sticlelor de lapte goale peste care trecea atent degetul expert al partidului pentru a sesiza orice abatere, orice crăpătură, orice defect). Și e o reconstituire a unei întregi lumi.

     

Toți copiii librăresei prezintă un spectacol de vitalități introvertite, în care diafanul este survolat psihologic. Un roman despre o femeie-rubin, a cărei frumusețe stă în im-perfecțiunile ei. Stigmatizată de un trecut ghinionist și neșlefuită sentimental, ea strălucește într-o lume de copii. Semn că, oricît de reținută, Veronica D. Niculescu n-are cum să se desprindă de atașamentul la fabulos. E de-a dreptul imposibil. Căci face parte organică din imaginarul ei romanesc. Tocmai de aceea există familiarități cu celelalte volume, cu care romanul dialoghează subtil și, nu o dată, poetic. Începînd cu conceptul de familie; imuabil, el va fi reluat în scenarii diferite.