Corul leilor

     

Corul leiloreste o colecţie de povestiri în care muzica joacă rolul principal. Vei întîlni personaje ale căror gusturi includ multe genuri. Unele adoră jazz-ul, altele muzica simfonică, baladele cu parfum latino sau rockul. Nu lipsesc nici trendurile actuale avînd influenţe exotice. Muzica devine fundalul pentru niște povești stranii, absurde, comice sau triste. 

     

(…) o carte de povestiri foarte, foarte scurte, un adevărat exercițiu de virtuozitate. Ceea ce tulbură încă de la început în aceste bucăți impecabil cizelate este firescul cu care se povestește: tonalitatea vocilor, indiferent de subiectul „mărturisirii”, e de o extraordinară claritate. Nu despre seninătate interioară este vorba, ci despre un echilibru susținut cu precizie indiferent de registru și de temă. Fiecare glas se individualizează perfect, se aude și transmite o experiență, un moment, o stare, o suită de amintiri, o percepție asupra relațiilor de familie. Cele mai multe presupun un exercițiu de detașare, o anumită răceală care, în mod extraordinar, nu exclude nostalgia, suferința, dezamăgirea, uimirea, deprimarea, deruta. Aceste emoții sînt decantate și apoi se potențează prin chiar actul rostirii, al redării experienței trăite, cam în același mod în care o melodie, executată cu o perfectă stăpînire a tehnicii, face să vibreze mai acut emoția – nu în interiorul celui care interpretează, ci în sufletul celui ce ascultă și este purtat de multitudinea de sonorități. 

     

Tot despre relația dintre fiu și părinți ori mai degrabă dintre generații este vorba și în Corul leilor (Editura Polirom, 2020, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță), un volum de proze scurte subtil legate atît de Regele alb, cît și de Rugul, prin forța evocărilor înrădăcinate în istoria unei familii ficționale pe care o poți presupune lesne drept cea a scriitorului.

     

Corul leilor este un volum deopotrivă bogat şi inegal, care oferă prea multe în cele aproape trei sute de pagini ale sale: avînd cîteva leitmotive clare, prozele de trecere sau de „umplutură” se îndepărtează – tematic, stilistic şi chiar valoric – prea mult de constantele narative, rupînd ritmul şi afectînd atmosfera volumului. Altfel, e o bucurie şi un privilegiu în sine să avem, iată, aproape integral, literatura lui György Dragomán în limba română. Traducerea lui Ildikó Gábos-Foarţă este, după cum ne-a obişnuit, foarte bună.

     

Proza lui Dragomán are o forță extraordinară, te surprinde prin intensitatea imaginilor și prin subtilitatea reflecției, prin adîncimea oglindirii. Toate întîmplările și imaginile sînt interiorizate, intens-poetice. (…) Și s-ar putea spune că fiecare proză a lui György Dragomán este precum o bomboană fină de ciocolată – unică, învelită cu eleganță, ascunzînd un miez multistratificat, cu arome intense și schimbătoare.