Femeia de marțipan

     

În Femeia de marțipan, Radu Țuculescu mixează romanul polițist cu farsa și înscenarea, cu mișcările de bîlci ambulant, ca și cum lumea s-ar concentra numai pe miezul ei uman-multicolor, de funciară vitalitate. (…) Nu vă lăsați furați de simplitatea discursului. Altfel pierdeți din vedere că romanul este și o hartă turistică, cultural-culinară, și un elogiu adus orașului Basel, prin ale cărui artere se plimbă, aproape fluizi, cei doi îndrăgostiți cu întreaga suită de actori ai lumii.

     

Eu am formație de muzician. La fel ca în muzică, tema este cea care dă forma. În cazul recentului roman, sînt trei teme importante (precum într-o simfonie, să zicem…): formarea tînărului detectiv și nașterea unei iubiri învăluite în aburi de mister alchimic, o călătorie miraculoasă, plină de aventuri prin importante orașe europene, în care se amestecă realitatea frustă cu una aproape magică și duritatea, mai mult ori mai puțin motivată, a unor criminali.

     

Noutatea este că, pentru prima oară în romanele sale, în Femeia de marțipan apare o dimensiune magică, miraculoasă, fantastică, care nu îți sare în ochi, care se insinuează prin mici evenimente inexplicabile la modul realist. (…) adaug numai că personajele, principale secundare și episodice, sînt perfect construite, iar ochiul, urechea și celelalte simțuri ale autorului surprind lumile evocate cu un talent rar. La Viena, Amsterdam și alte cîteva locuri s-a întîmplat să fi călătorit și eu. Citind romanul lui Radu, am avut senzația că sînt iarăși acolo…

     

Este un roman de analiză socială, de călătorie, un roman despre iubire, și, totodată, polițist…

     

Țuculescu (…) își scrie romanul cu seninătate și cu chef de rîs, cu un realism fără mizerabilisme și cu citarea parcimonioasă a frecventele invocări ale organelor sexuale din vorbirea noastră cotidiană.