Nimic, doar noaptea

     

Romanul lui John Williams este despre forţa pe care trecutul o are asupra noastră, despre cum ne putem frînge în faţa lucrurilor pentru care nu am putea fi pregătiţi niciodată. Această căutare a unei stabilităţi în mijlocul unei ceţe continue este, la o scară mai mică, un aspect constant al vieţii moderne, iar Nimic, doar noaptea este, din acest punct de vedere, de o actualitate înduioşătoare. (…) Un vertij, cu fraze complexe care descriu întretăierea dintre pierderea simţului realităţii şi aspectele solide ale existenţei, aşa s-ar descrie romanul lui John Williams dacă ar fi să ni se ceară un singur cuvînt. 

     

Ceea ce va remarca, încă de la începutul cărții, cititorul, este intensitatea trăirilor acestui personaj aparent straniu, o febră dostoievskiană, care se insinuează în pagină precum pata de cerneală, inclusiv la nivel lexical și stilistic. (…) Romanul urmează pas cu pas deambularea personajului prin propriul labirint interior, dar și printr-un oraș în care oamenii își urmează cursul firesc al vieții, fără ca intersectarea lui Arthur Maxley cu aceștia să îl poată scoate din singurătatea lui plumburie.

     

Cartea, pe lîngă confruntarea cu un trecut fragil, abordează teme precum singurătatea, sinceritatea, familia sau iubirea ce intră în contact cu teroarea și capriciul unui tînăr ce a suferit o experiență traumatică la o vîrstă timpurie. Pentru mine a fost încă o carte tare bună, scrisă de John Williams (chiar prima de altfel), care pune prima și cea mai trainică cărămidă din cariera acestuia de romancier de mare valoare a secolului trecut.

     

Nimic, doar noaptea are un magnetism aproape inexplicabil, care se trage, în cea mai mare parte, de la ciudățeniile hipersensibilului Arthur, pentru care apa dușului desenează tatuaje complicate pe podea, și ale cărui senzații se amestecă în sinestezii bizare, ca în proza simboliștilor de la începutul secolului 20.