Jurnalul din anul Nobelului

     

În stilu-i propriu, recognoscibil pentru atîtea generații de cititori, José Saramago lasă astfel o memorabilă mărturie asupra anului care i-a adus desăvîrșirea recunoașterii pe plan literar, an pe care îl surprinde atît în detaliile sale minore, domestice – vezi felul în care își îngrijește grădina casei din Lanzarote atunci cînd vîntul aproape că smulge din rădăcini un pin de Canare, cît și în unele detalii extrem de personale – vezi înmormîntarea Ildei Reis, prima sa soție, dar mai ales în bogate detalii livrești și intelectuale. (…) Dincolo de incursiunea în biografia scriitorului și de rafinamentul textului, cartea de față este un provocator maraton al ideilor, care își merită pe deplin locul în orice bibliotecă, oricît de pretențioasă.

     

Textele (…) vădesc, pe lîngă bine cunoscuta pasiune a marelui lusitan pentru alegorii și utopii, o foarte vie implicare în viața „cetății europene“. Lupta pentru demnitate a eroilor săi, oameni obișnuiți și îndeobște săraci, se contopește cu eforturile întregii Portugalii de a birui silniciile vremii, economice, politice, globalizante. 

     

Meritul acestui al șaselea Caiet, salvat de la pieire, este inclusiv acesta al unor judecăți care stîrnesc discuții, analize proprii și întrebări noi. La mai bine de douăzeci de ani distanță de la momentul în care a fost scris, ne putem lansa în propriile analize, avînd ca punct de pornire acest vo­lum de jurnal, un exercițiu fantastic al contemplării și al dezbaterii.