Simfonia animaliera

     

Cred că fiecărui scriitor i se întîmplă, la un moment dat, să producă niște texte mai ciudate, în sensul că ele sînt diferite de tot ce a scris înainte și de tot ce va scrie apoi. În cazul meu, iată, e vorba despre această Simfonia animalieră. Mici și amărui, poveș­tile astea bizare rămîn locul unde pulsează inima (animalieră) a întregului meu scris.

     

O lume compusă din lucruri mici prinde contur în Simfonia animalieră, „cartea cu jucării” a Veronicăi D. Niculescu, de fapt, un poem. (…) Simfonia animalieră este o carte care îţi place, la fel ca jumătatea ei, Hibernalia, pentru fiecare cuvînt, ca şi cum în spatele sintaxei simfonice s-ar ascunde un fir de iarbă sau chiar Doinel, ariciul.

     

Ceea ce a ieșit în cele din urmă este, cred, cea mai vie și mai adevărată dintre cărțile mele, dacă pot folosi cuvîntul acesta, „adevărată”. Poate părea ciudat, nu-i așa?, fiindcă dumneavoastră vorbiți despre lumi aflate la limita dintre real și fantastic. Și sînt perfect de acord cu ce spuneți. Dinspre mine, însă, perspectiva e diferită: sînt cărți ale interiorului. Iar interiorul este o realitate. Asta e realitatea cu care conviețuiesc.

     

Simfonia Animalieră este poezie, este roman, este jurnalul unor gînduri. Este, exact precum personajele ei, o făptură stranie, căreia cu greu îi poți pune o etichetă, la fel cum cu greu poți încadra această carte într-un gen literar anume. Simfonia Animalieră este, cum spune și Cezar-Paul Bădescu, pe coperta patru, o carte bijuterie.