Stoner

     

Tensiunea care se acumula si curgea lent precum Misissipi la varsare da in clocot. Nu se vede, dar se simte. Avem un roman al vietii care nu se vede, al unei existente asumate, fara mari ambitii sau crispari. Toate vin cumva de la sine. Boala necrutatoare ce anunta iesirea din scena vietii se conjuga brutal cu scoaterea pe tusa vietii universitare. Luciditatea este mereu la pinda. Razvratirea finala nu da roade, sistemul e mai tare decit omul. Stoner accepta ceea ce a acceptat mereu. Inacceptabilul. Ultimele doua capitole, finalul unei vieti si al cartii, trimit direct, dupa parerea mea, la Moartea lui Ivan Ilici, dupa ce pasaje din Strainul lui Camus si Greata lui Sartre se intersecteaza discret. Asta a fost tot. Asta e tot. O viata de om. Un autor. O carte. John Williams. Stoner. O profunda meditatie despre rostul, sensul si absurdul vietii. Urmatorul, va rugam!

     

...este un roman foarte bun, profund, care suprinde perfect viata unui om normal, fara a fi nevoie de magie sau de fantastic, fara sa fie nevoie de tragedii suplimentare cu exceptia vietii insasi. Un roman perfect in fata caruia ma inclin. William Stoner nu are niciun moment in care este altfel decit normal. Trece prin toate etapele vietii fara a face lucruri nemaivazute, cu o decenta si o modestie absolut impresionanta si isi duce zilele fara a influenta prea mult vietile celor din jur. Atunci de ce putem spune ca Stoner este exceptional? Tocmai aici surprinde John Williams, parca nu am vazut niciodata un roman cu un personaj egal cu sine insusi, care nu isi propune sa schimbe lumea, care nu isi propune sa produca o reactie celor din jur...

     

Stoner e un roman care nu-si iese niciodata din titini, curge molcom, la suprafata nelasind sa se vada mare lucru. Abia la adincime, pe fundul apei, dincolo de rinduri exista zbaterea, durerea, tumultul, virtejul. Exista o aparenta... impietrire a lui Stoner. Resemnarea sa aproape permanenta nu exclude introspectia, pasiunea, dorinta, caci el nu este pasiv, ci mereu dispus sa inteleaga. De aici poezia si tristetea acestei carti.

     

Stoner a fost o carte remarcabila, cu sclipiri de frumusete care-ti taie, pur si simplu, rasuflarea. Este o carte care se citeste usor, dar se uita greu.

     

Vreau sa spun doua vorbe despre ilustrul protagonist al romanului, despre William Stoner insusi: nu mi-a placut deloc. Subliniez cu sfiala: nu mi-a placut personajul din carte, nu cartea lui John Williams, care este, la urma urmelor, ok si merita cu prisosinta a fi citita. Stoner este un loser perfect, este loserul arhetipal, mai loser decit Stoner nu poate fi decit Stoner insusi. Sau nimeni. Cred ca asta nu le-a placut citusi de putin cititorilor americani din 1965: insul ratat in toata concretetea lui. Si cred ca tocmai asta i-a incintat pe cititorii de azi. Nu cautati vreo logica...