Sa bati din palme cu o singura mana

     

Mereu mi-e greu să-mi revin după o carte ce trezește-n mine stări profunde. „Să bați din palme cu o singură mână” e mai mult decât o poveste scrisă-n 300 de pagini, e o inimă ce abia mai bate, o aripă frântă și-un zâmbet șters, e un strop de speranță. Un strop ce i-a fost suficient Sonjei pentru a merge mai departe, pentru a nu-și pierde complet mințile și pentru a nu-și pierde încrederea în schimbare. E acel strop pe care fiecare ar trebui să-l avem de rezervă în sufletele noastre, în caz că viața noastră se va zdruncina vreodată. Războiul de pe meleagurile natale obligă familia Sonjei să părăsească Slovenia, astfel cei trei membri ajung în Tasmania, alături de alți imigranți ca și ei. Nu le vine deloc ușor să înceapă o viață nouă după ce-au pierdut tot ce aveau, inclusiv identitatea, speranța și pofta de viață. Bojan Buloh, deși se frământă zilnic pentru că nu poate oferi familiei un trai mai bun, cu greu reușește să se îmbărbăteze ca să poată supraviețui acestei încercări a destinului, însă totul se prăbușește atunci când soția sa, Maria, îl părăsește și îl lasă singur. Singur, zdruncinat sufletește, copleșit de regrete și cu o fetiță de 3 ani căreia nu-i poate oferi un cămin și-o educație așa cum ar trebui. Povestea ne prezintă trăirile Sonjei încă din copilărie, când și-a văzut mama plecând și lăsând-o plângând pe treptele noii lor locuințe, și până în prezent, ea ajungând o femeie introvertită, plină de frici și întrebări la care încă mai speră să găsească răspunsuri. După ce și-a pierdut mama, treptat și-a pierdut și tatăl, căci a asistat la prăbușirea psihică și fizică a acestuia. De la tatăl iubitor și grijuliu, Bojan ajunge să fie un tată plin de vicii, care abia mai poate să se îngrijească pe sine, apăi pe fiica sa. Astfel, Sonja este plasată de la o familie la alta, Bojan sperând că astfel ea va avea parte de căminul și educația pe care el nu i le poate oferi. Totuși, după câțiva ani, timp în care Sonja luptă și speră să locuiască alături de tatăl ei, acesta își aduce fiica din nou acasă, însă acest fapt se dovedește a fi mai tragic decât se așteptau ambii. Sonja are de înfruntat cuvinte grele din partea tatălui, ba chiar și bătăi ce-i învinețesc mai mult sufletul decât trupul, asta până într-o zi, când se decide că nu mai poate și decide să plece de acasă. De ce a plecat mama ei, de ce tatăl ei nu a vrut-o lânga el și de ce în cele din urmă s-a purtat așa cu ea sunt doar câteva dintre întrebările ce o frământă de-a lungul anilor pe Sonja, iar când acestea par să nu-i mai dea deloc pace, ea se întoarce la tatăl ei cu speranța că acesta s-a schimbat și a redevenit tăticul ei grijuliu din amintirile ei prețioase și îi va da răspunsurile de care are nevoie pentru a trăi liniștită și împăcată cu trecutul ei. E o poveste tristă, dureroasă și e cumplit să realizăm că mulți copii au parte de aceleași trăiri ca ale Sonjei, în loc să se bucure de o copilărie fericită și de un cămin armonios. Scriitura lui Flanagan e pătrunzătoare, te plimbă prin viața și gândurile personajelor de nu-ți vine să închizi cartea, ci din contra, să citești în continuare. Mi-a dat de multe ori impresia că eram alături de Sonja atunci când citeam, iar de închideam cartea era ca și cum i-aș fi întors spatele și o lăsam singură să lupte cu tatăl și amintirile ei, simțeam că o las desculță în prag, la fel ca mama ei. Mi-a luat ceva timp să-mi revin după ce-am terminat de citit cartea și a trebuit să o închid de tot, după ce-am rămas fără alte pagini de răsfoit. E puțin traumatizant să știi că nu mai poți fi de folos, e ca și cum ai bate din palme cu o singură mână. “Mergi spre mâine ca să poți rămâne în mișcare azi.” “Dragostea e ca un pod. Dar, din păcate, există unele greutăți la care podurile nu rezistă și se rup.”