Revolutionary Road

Nu sunt sigura ca daca citeam aceasta carte acum 5 sau 6 ani, ar fi avut acelasi efect pe care l-a avut acum. Putem spune deci ca a picat la tanc, cand am putut sa o inteleg pe deplin, dar mai ales cand am devenit fana acestui stil de scriere. Carticica asta, nici prea groasa nici prea subtire, este una in compania careia mi-a facut mare placere sa stau. Am savurat fiecare capitol si nu am citit foarte repede, dorindu-mi sa fie ca un serial la care revin si ziua urmatoare. Mai este si suspansul care am considerat ca merita trait intens, precum si modul in care se acumuleaza tensiunea, simtind ca la un moment dat, inevitabil va “exploda”. Nu este o carte de aventuri, cu taramuri magice, nici cu personaje negative, nici cu crime, violenta sau alte lucruri care ar ajuta sufletul sa ajunga la gura. Si tocmai de asta mi s-a parut incredibil de wow! Atat actiunea cat si personajele sunt cat se poate de banale: anii ’50, o suburbie linistita a statului Connecticut, familii simple, pasnice, cu copii. O zona linistita, in care nimic rau nu se poate intampla. Oameni a caror viata se desfasoara normal, fara surprize. Si cumva, din toata aceasta serenitate, Richard Yates creaza un roman psihologic minunat, raspandeste o bruma de discomfort care se va ingrosa tot mai mult, sondeaza intimitatea familiilor linistite de suburbie aratand cat de putin echilibru exista de fapt acolo. Sotii Wheeler, care locuiesc pe Revolutionary Road, sunt invidiati de ceilalti din comunitatea lor: sunt frumosi, arata din exterior ca familia ideala, iubitoare, cu 2 copii. El are o slujba, si ea este casnica. Acest tipar, incurajat de societatea anilor ’50 si considerat de multi ca fiind apogeul implinirii personale, ni se arata ca este de fapt gaunos si generator de frustrari si de nefericire. Poate acest lucru nu este o noutate, insa modul in care autorul relateaza aceste lucruri si trairile personajelor prinse in rutina “roz”, cu existenta construita in jurul aparentelor, este extraordinar. Pe rand, ni se prezinta perspectiva fiecarui personaj. Frank Wheeler, capul familiei, lucreaza la uzina Knox Business Machines din New York si are cea mai plictisitoare slujba din lume. Si-ar dori ca acasa sa fie intampinat de o sotie joviala, pregatita sa-l rasfete permanent si sa-i dea dreptate in tot ceea ce spune. In loc de asta, April Wheeler este o femeie nemultumita, cu tendinta catre conflict si predispozitia de a-si contrazice sotul. In plus, pentru a scapa din chingile vietii de suburbie, April hotaraste ca mutarea la Paris ar fi un lucru benefic tuturor din familie. Initial, Frank este de acord, insa o propunere neasteptata de avansare la locul de munca il face sa-si doreasca sa mai ramana prin preajma, in loc sa se mute la Paris, unde ar fi fost intretinut de sotie, cel putin o perioada de timp. Vietile sotilor Wheeler se impletesc cu cele ale vecinilor lor: familia Campbell si familia agentei imobiliare care le-a vandut casa, doamna Grivings. Vom cunoaste pe rand si atmosfera din caminul acestor familii, descoperind o existenta care nu este nici pe departe mai dezirabila decat a sotilor Wheeler. M-a impresionat la “Revolutionary Road” maiestria cu care este zugravita o realitate cruda, dar cu aparente foarte bine pastrate. Aceste aparente de care si noi tinem cu dintii acum, sub o alta forma (retele sociale etc). Am inteles ca nici acum 60 de ani sau mai bine, intr-un timp in care tehnologia nu exista, apropierea umana si relatiile nu aveau mai multa greutate. Se pare ca indiferent de epoca, frustrarile acumulate treptat si judecata celor din jur, cei cu care nu esti pe aceeasi lungime de unda, pot avea consecinte devastatoare. Micile nemultumiri si nefericiri umane pot capata usor proportii daca nu le tinem in frau. Si precum in aceasta poveste, ne putem trezi ca zambim fortat doar atunci cand ni se cere. Ca ravnim teribil la ceea ce nu putem avea, golind de orice valoare ceea ce avem. Ca familia a devenit o colivie insuportabila. Si chiar faptul ca o persoana bolnava mintal ajunge sa fie singura care rosteste adevarul existentei noastre, restul preferand sa se balaceasca in propriile minciuni si aparente de viata implinita. Exista si o melodie care transmite acelasi mesaj, si de care mi-am amintit chiar in timp ce scriam recenzia: “Everybody’s Fool” de Evanescence – inglobeaza binisor esenta cartii. Imi doresc sa revad filmul – o ecranizare pe care am mai vazut-o si apreciat-o, dar in acest caz recomand detasat cartea. Este imposibil sa cuprinzi pe ecran atatea emotii, ganduri si resorturi psihologice care ghideaza actiunea.