Razboiul nu are chip de femeie

Poate că pacea și armonia nu mai sunt prețuite așa mult pentru am uitat cum e să luptăm pentru ele. Nu mai știm ce e aceea patrie mamă, am uitat să o mai iubim și să o mai apărăm. Când s-a întâmplat asta și ce-i făcea în trecut pe oameni să-și apere țara cu riscul de a-și pierde viața? Nu știu cum e mai bine, însă știu că înainte oamenii iubeau mai mult ceea ce aveau și nu renunțau așa ușor la ce era al lor, astfel nu-mi explic cum bărbații luptau până la ultima bătaie a inimii și mai ales cum de femeile erau atât de dispuse să lupte pentru a-și apăra țara și cum puteam face sacrificii atât de enorme pentru a construi un viitor mai bun. Svetlana Aleksievici adună mărturiile multor femei puternice și curajoase în această carte, femei cărora nu le-a fost frică să înfrunte cruzimea războiului, femei ce și-au pierdut jumătate din suflet, dacă nu mai mult, însă au oferit speranță și viață altora. Chiar dacă unele au fost oarecum constrânse de circumstanțe să se alăture războiului, întrucât nu aveau frați sau alte rude de parte bărbătească în familie care să se înroleze, ca să nu mai vorbim de vârsta fragedă pe care o aveau multe dintre ele, acestea și-au păstrat curajul și au făcut tot posibilul pentru a ajuta. Altele s-au dus de bună voie, ba chiar implorând permisiunea de a merge pe front și chiar dacă nu aveau o profesie anume, ele ar fi făcut orice, doar să dea o mână de ajutor, să facă ceva pentru țară. Unele mărturii au fost zguduitoare. E de-a dreptul sfâșietor cum o mamă renunță la propriul copil, ba chiar îl îneacă, pentru a salva mai multe suflete, cum mamele își petrec la gară fiicele adolescente ce se duc pe front, ce se îndreaptă spre moarte sigură, sau cum femeile de pe front îngrijesc răniții, soldați ce și-ai pierdut mâinile, picioarele, familia și speranța. E crunt cum își potoleau foamea cu balegă sau cum ignorau durerile și sângerările pe durata menstruației. În timpul războiului renunțau la feminitate, la identitate, la sentimente. Nu se plângeau de nimic și nu se dădeau în lături de la vreo activitate. Toți erau soldați, nu bărbați sau femei, nu, doar soldați. M-au emoționat femeile ce duceau dorul unei rochii, părului împletit sau pantofilor. Le era dor să fie femei. Totodată m-a impresionat cum pe-un câmp plin de sânge, durere, suferință și lacrimi izvora iubirea, cum își aruncau între ei priviri pe furiș și cum își plănuiau viitorul, deși nu știau dacă în secunda următoare vor mai fi în viață, și cum femeile își făceau rochii de mireasă din parașute sau diferite bucăți de pânză. Dragostea și vitejia femeilor de altădată mă face să-mi fie rușine de pasivitatea și nerecunoștința mea față de prezent. Nu știu câți realizează că datorită altora suntem ceea ce suntem și avem tot ce ne înconjoară, eu recunosc că nu. Câți apreciază ceea ce au și pot face? Îmbraci o rochie și ți se pare un fapt banal, însă pentru femeile din trecut acesta era un vis ce nu părea ușor de realizat. E o carte ce te-ndeamnă să apreciezi, să înveți să valorifici persoanele dragi ce le ai alături și bunurile de care dispui, fie ele cât de puține, dar le ai. Războiul nu are chip de femeie, căci nu-i fragil și nici tandru, războiul e dur și sângeros, e pentru cei cu sufletul neînfricat și inima plină de speranță, pentru cei ce-și lasă identitatea pe peron. Războiul e pur și simplu pentru soldați. “Cel mai puternic leac pe care-l aveți la îndemână e iubirea.”