Până ne vom revedea...

Lucrurile greu de căpătat și poveștile de dragoste imposibile mereu ne incită mai mult. S-ar părea că ce avem nu ne poate aduce satisfacție deplină și doar acel ceva de neatins ne-ar putea aduce fericirea pură. Așa o fi oare? Mereu rămânem cu un gust amar, cu un regret în suflet și o licărire-n priviri după anumite momente ce n-au durat cât am vrut noi sau nu le-am trăit deloc. De aceea trebuie să ne bucurăm din plin de prezent, de ceea ce avem aici și acum. Călătoriile în timp mereu mi s-au părut intrigante și m-au făcut să stau cu sufletul la gură până termin de citit o carte. Așa mi s-a întâmplat și cu cartea scrisă de Renne Collins. “Până ne vom revedea” ne prezintă povestea de dragoste dintre doi tineri, sau mai degrabă adolescenți, din două epoci diferite. Ce face ca această poveste să fie diferită? Faptul că cei doi nu călătoresc dintr-un timp în altul, ci au ca un fel de bulă a lor, bulă în cadrul căreia epocile se întâlnesc și timpul se oprește doar pentru ei. Cassandra își petrece vacanța de vară alături de mama și tatăl ei vitreg pe o plajă din Massachusetts. Părinții au închiriat o casă pe țărmul oceanului pentru a petrece mai mult timp în familie. Cassandrei i-ar fi plăcut să călătorească în altă țară sau să aibă parte de ceva adrenalină și distracție cum au parte prietenelei ei, însă n-a avut de ales și a trebuit să se resemneze la planurile de vacanță ale părinților. Presimte că va fi o vară plictisitoare și că petrecerile părinților o vor duce la disperare, însă se pare că nu e chiar așa. În timpul unei petreceri dată de aceștia, Cassandra se furișează și decide să se plimbe pe plajă pentru a-și plânge de milă. Cum plaja e privată și închiriată de părinții ei, rămâne surprinsă când pe țărm vede o siluetă străină. Așa îl întâlnește pe Lawrence. Lawrence este de asemenea un tânăr ce și-ar dori să-și ia viața în propriile mâini, însă nu ca să aibă parte de distracție, ci pentru a-și urma propriile visuri și aspirații și nu să trăiască viața pe care familia deja i-a stabilit-o. În urma discuțiilor dintre Cassandra și Lawrence, aceștia își dau seama că ceva nu se leagă. Cassandra susține cu tărie că părinții ei au închiriat plaja și că Lawrence nu are ce căuta acolo, acesta din urmă declară că plaja e a unchiului său și că petrecerea e dată pentru el. Cine minte și cine spune adevărul? Abia când se despart și văd că trupurile lor se pierd în zare își dau seama că ceva straniu se petrece. Da, Cassandra se retrage în anul 2015, iar Lawrence în 1925. Vrând să dezlege misterul și să înțeleagă ce se petrece, aceștia își dau mai multe întâlniri pe plajă. Își dau seama că doar acolo se pot întâlni, nu pot călători unul în timpul celuilalt. Între cei doi se înfiripă o dragoste sinceră, o nevoie de a se susține, apăra și alina unul pe celălalt. Cum ar putea face ca această poveste să fie permanentă, ca timpul să nu le mai fie cronometrat și să se poate bucura unul de celălalt oriunde și oricând? Cu destinul nu-i de joacă, orice acțiune modificată în trecut poate schimba viitorul, așa că ei trebuie să aibă mare grijă ce pun la cale pentru ca nimeni să nu aibă de suferit. Totuși, incidente mai mici sau mai mari se întâmplă, viețile unor oameni se încheie mai rapid decât ar trebuie și multe amintiri dispar ca și cum nici n-ar fi fost. Timpul lor împreună se scurge ca într-o clepsidră. Oare cât va dura până se vor revedea? Oare amintirile lor se vor păstra sau se vor dizolva în timp? Sunt răspunsuri și detalii ce merită să le afli citind cartea. Mi-a plăcut tare mult felul în care e scrisă cartea. Povestea e scrisă atât din perspectiva Cassandrei cât și din cea a lui Lawrence, așa că sentimentele și trăirile lor ne sunt puse pe tavă încât e imposibil să stai deoparte și să nu te implici în poveste. Suspansul și emoția e la cote maxime, e o carte ce se trăiește, nu se citește pur și simplu.