Octopussy

     

„Octopussy” s-a lansat în 2015 și este debutul tinerei scriitoare Cristina Boncea, pe care mulți o știu drept booktuber de nădejde. Cele aproape 200 de pagini ale romanului, care se pare că va avea o continuare, au scandalizat pe cei mai mulți dintre cititori. Iar acesta este motivul pentru care mulți au simțit nevoia de a vocifera nasol, ca de fiecare dată, la ceva ce nu înțeleg, chiar dacă existența cărții nu-i afectează cu nimic. Mi-a plăcut „Octopussy” de la prima pagină, care prevestea continuarea, fără a fi deloc previzibilă. Câți scriitori sub vârsta de 20 de ani știu să facă asta (bine)? Ei, poate nu știu eu prea mulți. Blame it on me. Înainte de a ajunge la jumătate, mi-am dat seama că da, cartea va primi 5 stele de la mine, deci am fost tentată să o marchez de atunci ca fiind „citită”. M-a împins curiozitatea și am citit recenziile celorlalți de pe Goodreads, mai ales pe cele cu 1 stea și cu 5 – extremele. M-a uimit, iar, ipocrizia noastră ca nație de pudici în aparență, m-au oripilat cumva comentariile cu „vaaai, când am ajuns la faza cu câinele, am și aruncat cartea”. Nu știu dacă asta spune ceva despre carte, ci aș tinde să cred că e mai degrabă despre aproape-cititorul cărții. Opțiunile sunt una, să arunci cu chestii în ceva ce nu înțelegi sau cu care nu ești de acord e cam... cu totul altceva. Așadar, „Octopussy” e aproape o poveste în ramă, mult mai cuminte decât ceea ce ar fi putut fi (sper ca autoarea să ducă totul la următorul nivel în cel de-al doilea volum), e despre ce schimbă (sau face mai vizibilă) viața familiei Sugar, alcătuită din Becks, sora ei geamănă, Hyena, tatăl vitreg și Candie-Constanța, mama fetelor. Ele devin subiecți ai unei cercetări pe care o face unchiul lor; acesta nu le provoacă, nu le pune în situații noi, ci doar observă o boală pe care încearcă să o asocieze unei definiții, căreia să-i dea un context și validitate medicală. Scenele „explicite” nu abundă deloc în detalii, nu înțeleg ce i-a putut răni pe unii atât de tare. But then again, părerea mea e a mea, iar a lor e a lor, suntem cu toții diferiți și asta e minunat! E un „dedesubt” al acțiunilor aparent vulgare, cuvintele licențioase sunt doar câteva, întreaga construcție a romanului (cel puțin) pare că a fost gândită temeinic dinainte. Pornește de undeva și ajunge într-un loc neprevăzut, după ce au fost atinse niște etape despre care nu mi-am dat seama că sunt esențiale decât după ce am trecut mai departe. Nu am ceva concret sau consistent de reproșat cărții; are câteva typos scăpate (2-3) și una-două greșeli gramaticale minore, poate tot de tastare. În rest, filosofia din spatele acțiunii e „de oameni mari”, îți trebuie o bază practică și culturală pentru a și înțelege dincolo de ce te scandalizează, în vreme ce o parte din întâmplările de fațadă sunt cele ce implică zoofilie sau incest – aparentele inconveniente pentru un număr de cititori care pe mine m-a surprins, așa cum spuneam și mai sus. Nu sunt atât de bătrână încât să prezic pentru cei „tineri”, dar poate că de astfel de cristine avem nevoie, de Boncea și Nemerovschi - și, prefer eu, de mai puțini Gigi Anghelescu (a se citi cartea „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”). Sau măcar de mai puțini moraliști, că literatura nu a avut niciodată treabă cu moralul, cu religia, cu bună-cuviința aia prăfuită. Dar de ce să-mi dau eu cu părerea chiar așa? Mai bine citiți și vedeți! Haideți, că Octopussy #2 bate la ușă. Sau bate în țevi. Vedem.