După ce am citit “Lolita” originală și am rămas cu impresia “meh, nu e cine știe ce”, nu am prevăzut că cineva va lua acea Lolita clasică și o va aduce în prezent. Dar nu înainte de a-i da o notă diabolică și de a o accesoriza cu arme albe, tupeu până la infinit și înapoi, deviații comportamentale și o fustă extrem de scurtă.
Dar nu are sens să mai vorbim despre Lolita inițială, deoarece cartea Cristinei Nemerovschi este cu totul altceva. Aveam impresia că am citit destul de mult încât să fi trecut și prin lecturi nerecomandate inimilor sensibile. Cât m-am înșelat…! Cred că de când am început să citesc romane, în această viață de cititor, nu am întâlnit o lectură la fel de șocantă ca aceasta. Sau, ca să fiu puțin mai indulgentă, “Nymphette” se află cu siguranță în top 5.
Mulți iubitori de cărți au două reacții opuse, extreme, atunci când întâlnesc o astfel de carte. Prima este să o critice dur: “Nu se poate să scrie așa ceva! Este vulgar, scandalos și insultător pentru literatură!” A doua reacție, a taberei “inamice”, este: “Ce păcat că nu întâlnim mai mulți oameni ca Vicky (în cazul de față). Aș vrea ca Vicky să fie fiica/sora/prietena/iubita mea!“ Ambele opinii mi se par exagerate, din motive evidente.
Pentru mine, cartea “nymphette_dark99“ nu este o insultă la adresa vreunei secte literare, dar a fost într-un fel eliberatoare. În același timp, o consider revoltătoare, dar și fascinantă. Cert este că nu m-a lăsat deloc rece și aș putea prelungi la infinit recenzia, detaliind fiecare sentiment pe care l-a născut în mine. Iar acest lucru este destul de marfă la o carte – așa AR TREBUI să fie în general cărțile. Să dea cu tine de pământ, să te răscolească și să te facă să arunci în oglindă priviri critice și să regândești tot ce știai despre lume. Din păcate, nu toate sunt așa…
Personajul creat de Cristina Nemerovschi, pe nume Vicky (nu îi spuneți Victoria că v-ați semnat condamnarea la moarte) este o fată de 13 ani. Cartea ne prezintă (în stilul cărții “De veghe în lanul de secară” - pentru cunoscători), traseul lui Vicky pe parcursul unei nopți întregi, în care ea încearcă să ajungă de la Brașov la București. Pe durata nopții, Vicky trece prin peripeții greu de imaginat pentru o puștoaică de vârsta ei. Dar, din nou, Vicky nu e o puștoaică obișnuită. Astfel, ceea ce alte fete fac de la 20 de ani în sus, sau chiar niciodată, pentru Vicky reprezintă un stil de viață care aproape a devenit rutină: sexul sălbatic, băutul până în zori, mersul prin baruri, expunerea la pericole cu o atitudine de “Bring it on”, în loc de panică. Toate acestea au loc și pe parcursul nopții în cauză, în care Vicky face autostopul, pentru a ajunge acasă la București. Firul prezentului este întrerupt periodic de amintiri ale personajului feminin, prin intermediul cărora avem ocazia să o cunoaștem mai bine pe Vicky și să înțelegem cum a ajuns să trăiască această noapte.
V-aș spune pentru ce trebuie să vă pregătiți concret, dar mai bine descoperiți singuri personajele pe care le cunoaște Vicky pe drum și interacțiunea cu ele. Să nu vă așteptați la ceva ușor de digerat. Să nu vă așteptați nici la o atitudine clasică de răzvrătire, excese sau conflicte cum ați văzut în alte cărți. Ridicați ștacheta mult mai sus de atât. Vicky ne dă peste nas cu rebeliunea adolescentină, cu maturitatea și alte “compartimente” în care ne place să așezăm oamenii și viața. Fratele ei, Tedy, cochetează cu anarhia și toate întâmplările în care el este protagonist, m-au lăsat cu impresia: “Ce fel de ființă umană ar face asemenea lucruri?“ Vorbesc despre Tedy deoarece pentru Vicky el este cea mai importantă ființă din Univers. Este modelul ei, persoana pe care o admiră și după care se întoarce iar și iar, precum floarea-soarelui cu fața către soare (știu, dubioasă comparație dacă ținem cont despre ce gen de personaje vorbim de fapt).
Tot în cadrul fragmentelor ce constau în amintiri, îl cunoaștem și pe Dev, iubitul lui Vicky, care se apropie de perfecțiunea lui Teddy dar nu o atinge. Dev este și el un tip de adolescent rebel, cel puțin în gândire (a se citi la limita anarhismului, precum Tedy), dar mai rezervat. În plus, mai e și Coco, prietena cea mai bună a lui Vicky, parteneră de nebunii și confidentă. Împreună sfidează regulile bunului simț, își insultă în mod relaxat părinții, consumă alcool și droguri peste orice limită normală, practică inclusiv incestul.
Întorcându-ne în prezent – în noaptea buclucașă – descoperim că Vicky are o plăcere deosebită în a-și testa limitele. Limite la care noi, ceilalți nu ne-am gândi decât cu groază. Situații de care oamenii ca mine (și ca voi, sper…) se feresc cu mult înainte de a se afla în aria lor de risc, petru Vicky sunt “fun” și o cale de a testa cât de departe poate ajunge cu nebunia.
Deși totul în această carte este fucked-up, stilul de scriere mi se pare magnific – similar cu cel al marilor scriitori care se bucură de apreciere peste tot în lume. Dacă ar fi să dau o notă scriiturii și modului în care te captează ca cititor, este clar 10. Cu fanfară și focuri de artificii în jur. Pe lângă asta, mesajele care se desprind din carte sunt cum nu se poate mai autentice. Acești tineri se revoltă, în esență, împotriva societății și a mediocrității ei. Chiar dacă o fac în cel mai hardcore mod cu putință, revolta lor se regăsește, câte puțin în fiecare dintre noi. Noi – cei care deținem ceva cultură generală, care ne dorim de la viață un sens mai profund în comparație cu marea masă de oameni, cei pentru care e un chin să respecte reguli orbește, fără să-și pună întrebări despre cât de ok sunt, sau care au exigențe mai mari legate de ceea ce îi face fericiți.
Locul și timpul în care se petrece acțiunea – fix cele în care trăiesc și eu, m-au făcut să-mi fie foarte ușor să citesc cartea. Așa se întâmplă de fiecare dată când o carte este scrisă în prezentul meu: îmi este mult mai ușor să-mi imaginez decoruri și personaje, în comparație cu cele scrise pe alte meleaguri. Mi-aș dori să citesc mai multe astfel de cărți, care să aibă și aceeași calitate.
Un detaliu care mi s-a părut grozav este faptul că Vicky poartă permanent la ea un cuțitaș și o rotiță cu zimți făcută de fratele ei. Nu numai că le-a folosit din plin, dar ideea de a fi o tânără atrăgătoare echipată cu asemenea “accesorii”, m-a inspirat, iar acum iau în considerare – la modul serios – să port și eu ceva ascuțit în geantă. Mai ales dacă sunt nevoită să merg noaptea singură.
Închei precizând că “nymhette_dark99” (precum și continuarea ei, “Vicky, nu Victoria”) nu este o carte pentru oricine. Limbajul este dincolo de pragul universal acceptat al vulgarității iar personajele depășesc limite pe care cu greu vi le-ați imagina. Totuși, cred cu tărie că omenirea, în stadiul în care a ajuns acum, are nevoie de această carte și de mai multe ca ea.
