Lupta mea. Cartea intai: Moartea unui tata

Nu știu dacă prin această recenzie ar trebui să țin cont într-un fel de numeroasele trăiri pozitive pe care “Lupta mea” le-a născut în ceilalți cititori. Am citit atâtea recenzii pline de admirație și fierbinți recomandări pentru seria lui Karl Ove Knausgard, încât aroape simt că opinia mea reală ar fi o crimă împotriva umanității (cel puțin umanitatea iubitoare de cărți). Dar pentru că nu vreau și nici nu-mi stă în fire să înșir minciuni, permiteți-mi să fiu sinceră și să-mi motivez cât mai bine părerea. Dacă m-ar fi ținut cineva într-o celulă de închisoare timp de o lună, fără acces la internet, TV, cărți, reviste, telefon, hrănindu-mă zi de zi cu același lucru, la aceeași oră, cred că “lupta” minții mele cu circumstanțele ar fi fost aceeași ca cititul acestei cărți. Efectiv m-am luptat cu mine însămi să termin cartea, să nu clachez pe parcurs. M-am luptat de dragul celor care au recomandat-o cu atâta entuziasm dar și pentru a-mi respecta propria regulă, de a nu abandona cartea înainte de final. Doamnelor și domnilor, CE ARE ATÂT DE SPECIAL ACEST AUTOR? Este adevărat că scrie foarte bine, admirabil chiar. Și cărămida este un material fain de construcție, dar atâta timp cât o folosești să construiești labirinturi pe diagonală, rezultatul nu va avea niciodată utilitatea unei case de exemplu. Așa e și cu Karl Ove ăsta, a construit un roman imposibil – cel puțin pentru mine. În primul rând, toată acțiunea cărții este egală cu zero. Nu avem punct de plecare și punct de destinație. Nu mai vorbesc de puncte de referință. De ce aș citi – și de ce mi-ar plăcea să citesc – despre absolut nimic? Primele 100 de pagini au mers rapid, datorită elanului de început, având greșita impresie că autorul are ceva de comunicat către noi în cele 500 și ceva de pagini plus încă 4 sau 5 volume. După 100 de pagini am realizat că am citit despre nimic. Începe cu copilăria lui, introduce personaje pe care apoi le scoate cu nepăsare din narațiune, zăbovește pagini întregi asupra unor mărunțișuri ale realității care nici măcar nu au vreo simbolistică, mai face un salt în timp (dar fără regulă, e fix la voia întâmplării), își expune gândurile și puținele, foarte puținele sentimente pe care le încearcă în legătură cu realitatea din jurul lui… Pare un om blazat, care nu se poate atașa de nimic, nici în scris și nici în viață. Nu e prima dată când întâlnesc personaje cu probleme de adaptare și de deschidere către oameni și realitate. Dar de obicei, aceștia au un univers interior bogat. Karl Ove nu mi se pare că dă pe afară de complexitate sentimentală. Dimpotrivă, relațiile cu ceilalți par să conteze prea puțin pentru el, ca urmare nu le dă mare importanță nici în carte. Efectiv pare să nu-l intereseze să ne transmită ceva prin intermediul acestei lecturi. Câteva întâmplări din adolescență ar putea fi considerate cel mult semi-interesante. Nici acelea nu au vreo semnificație în ansamblu, nu transmit ceva către cititor. Însă dacă la început mai avem parte de ceva acțiune lecturabilă, partea a doua e de-a dreptul groaznică (și nici nu găsesc cuvânt mai potrivit). Din nou, vă avertizez că nu pot minți: dacă m-ai fi băgat într-o mașinărie RMN în timp ce citeam, s-ar fi văzut cum substanțele acelea colorate, responsabile cu plăcerea de a citi sau de a urmări o poveste, lipsesc cu desăvârșire. Partea a doua este pur și simplu o înșiruire de introspecții mai mult sau mai puțin relevante, atât pentru poveste cât și pentru cititor. Cam trei sute de pagini reprezintă descrierea curățeniei făcute în casa tatălui lui Karl Ove. Avem o casă în care tatăl său și-a petrecut ultimii ani din viață, împreună cu mama lui senilă, ambii bețivi și trăind într-o mizerie cruntă. Avem sticle de băutură lăsate peste tot, fecale întinse pe canapea, jeg pe fiecare milimetru cub de mobilă și pardoseală, gunoaie, haine îmbâcsite, iar sticle de băutură, resturi de mâncare alterată, gresie și faianță murdară, dulapuri vechi… Vă place? Dacă da, continui cu lista de produse de curățat și cu etapele pe care autorul și fratele său le-au parcurs curățând casa: cum s-au strâns saci întregi cu gunoaie, cum au frecat balustrada cu cârpa de șters praful și cu Pronto, cum au spălat pe jos și au frecat mobila… Totul e cam trei sute de pagini, după cum spuneam. Aparent, toate aceste etape de curățat au fost mult mai importante decât o serie largă de personaje. De fapt îi putem numi direct oamenii din viața lui Karl Ove – fiindcă toți sunt reali din câte am înțeles. Cei pe care i-am reținut mai bine au fost: fratele Yngve, prietenul din adolescență – Jean Vidar, soția sa Tonje și, bineînțeles, tatăl său. Restul aș spune că sunt irelevanți, dar din păcate și acești oameni apropiați par la fel de irelevanți. Nu ni se spune nimic despre ei, decât frânturi din realitatea percepută de Karl Ove. Cartea începe cu descrierea relației cu tatăl său și sare peste o bună parte din ea, pentru a ne prezenta direct moartea acestuia. Urmând să asistăm la durerea și nostalgia autorului, care-l încearcă din momentul constatării decesului și până la slujba de înmormântare. Deci, dragă Karl Ove, nu ai descris decât frânturi din relația ta cu tatăl tău, câteva direcții vagi, dar cititorii trebuie să asiste full-time la acele zile critice post-mortem…? Pe de altă parte au fost descrise o mulțime de episoade din adolescență, care au fost trântite în pagini cum au ieșit din memoria autorului, și care n-au nici o legătură cu relația-fir roșu al cărții. Nici măcar soția lui nu pare să aibă vreo greutate în trăirile autorului! Chiar se îndoiește în câteva rânduri dacă o iubește cu adevărat. Pare o umbră trecătoare prin viața lui, căreia i-ar da drumul oricând, fără un regret mai mare decât cel pe care-l ai pierzând autobuzul. Bănuiala mea este că și celelalte volume sunt scrise la fel. Cineva care a hotărât să abordeze tocmai acest stil de scriere, greu de crezut că va schimba ceva pe parcurs. Cel mai ciudat e că autorul, în ciuda a ceea ce am scris despre “Lupta mea”, mi se pare simpatic. Are niște sclipiri pe care le vezi la foarte, foarte puțini oameni. Pare o persoană demnă de a fi ascultată, un individ inteligent și chiar carismatic (din poze). În nici un caz nu-l detest și nu-i contest talentul la scris. Dar nimic nu mă va convinge să mai pun vreodată mâna pe un alt volum din această serie.