Life

     

A fost o carte pe care am citit-o greu, timp de luni de zile, din cauza stilului. Nici nu sunt foarte mare fan cãrţi auto-biografice, dar unele pasaje şi detalii sunt cam plictisitoare. Cartea este un fel de roman „on the road”, cu povestiri amuzante ale tertipurilor folosite pentru a scãpa de acuzaţiile poliţiei de deţinere de droguri, cu episoadele realistice, şi tocmai de aceea percutante, despre experienţa şi consecinţele consumului de droguri puternice (toate, scandaluri faimoase care au ocupat prima paginã a ziarelor de-a lungul timpului), dar mai ales cu descrierea relaţiilor cu alţi muzicieni sau despre colaborarea din trupã, mai ales cu Mick Jagger. Interesant este fundalul anilor de naştere a rock ’n’ roll-ului, acel joc de influenţã între „culture” şi „counter-culture” cu noul stil muzical care dã peste cap Anglia şi America. E o combinaţie ciudatã, fascinantã de poziţionare ca rebel, de revoltã împotriva unui sistem învechit, depãşit, o luptã împotriva sistemului de orice fel care, inveitabil, îngrãdeşte libertãţi şi o conduitã auto-distructivã, hedonistã, prin acceptarea oricãrei substanţe sau experienţe care sã îi detaşeze de aceastã realitate pentru schimbarea cãreia militeazã. Relaţia cu Mick este descrisã ca asemãnându-se mai curând cu relaţia dintre Germania de Vest şi cea de Est, decât cu cea dintre Coreea de Nord şi de Sud. Dacã în perioada în care Keith era dependent de heroinã, Mick a menţinut trupa pe linia de plutire, atunci când Keith a scãpat de dependenţã şi a început sã se implice mai mult în activitatea grupului, Mick a refuzat sã îşi împartã „autoritatea”, ceea ce a dus la o serie de frustrãri, de conflicte şi de sentimente de trãdare, mai ales dupã ce Keith aflã cã acesta a încheiat, în secret, un contract cu casa de producţie pentru 3 albume solo şi Mick declarã într-un interviu cã formaţia e ca o piatrã de moarã în jurul gâtului sãu. Pãrţile care mi-au plãcut sunt cele în care Keith vorbeşte despre muzica lui. Cu elemente oarecum alchimiste despre cum te desprinzi de ceea ce ai auzit în trecut, cum îţi gãseşti stilul propriu, cum ia naştere un cântec, ce te influenţeazã, cum creezi într-o trupã. Spre deosebire de Mick, Keith nu este interesat de celebritate, de titluri, de aerele de vedetã(deşi în cazul lui Mick acestea fac parte tocmai din farmecul lui). Povesteşte despre toate influenţele lui de blues şi R&B, soul, country music, funk, stiluri jamaicane, de muzicienii care l-au inspirat, pe care i-a venerat şi despre dorinţa lui de a crea, la rândul sãu, ceva autentic. Ce mi-a plãcut: „There is something inside me that just wants to excite that thing in other people, because I know it’s there in everybody. There’s a demon in me, and there’s a demon in everybody else [...] People love that image. They imagined me, they made me, the folks out there created this folk hero. Bless their hearts. And I’ll do the best I can to fulfill their needs. They’re wishing me to do things that they can’t. They’ve got to do this job, they’ve got this life, they’re an insurance salesman… but at the same time, inside of them is a raging Keith Richards.” „I can rest on my laurels. I’ve stirred up enough crap in my time and I’ll live with it and see how somebody else deals with it. But then there’s that word “retiring.” I can’t retire until I croak [...] The fact is, I’ve always said, if we were black and our name was Count Basie or Duke Ellington, everybody would be going, yeah yeah yeah. White rock and rollers apparently are not supposed to do this at our age. But I’m not here just to make records and money. I’m here to say something and to touch other people, sometimes in a cry of desperation: “Do you know this feeling?” ” „I was looking for the core of it—the expression. You would have no jazz without blues out of slavery—that most recent and particular version of slavery, not us poor Celts for example, under the Roman boot. They put those people through misery, not just in America. But there’s something produced by its survivors that is very elemental. It’s not something you take in in the head, it’s something you take in in the guts.” Ce nu mi-a plãcut: Unele comentarii vin dintr-un ego muzical exacerbat: „Then she met Jimi Hendrix, saw him play and adopted his career as her mission, tried to get him a recording contract with Andrew Oldham. In her enthusiasm, during a long evening with Jimi, as she tells it, she gave him a Fender Stratocaster of mine that was in my hotel room. And then, so Linda says, she also picked up a copy of a demo I had of Tim Rose singing a song called “Hey Joe.” And took that round to Roberta Goldstein’s, where Jimi was, and played it to him. This is rock-and-roll history. So he got the song from me, apparently.”