Jurnal de librar

     

După câteva luni de la apariție, a ajuns și la mine „Jurnalul de librar” (ed. Herg Benet) al Ancăi Zaharia. Nu neg că printre rânduri am simțit ura din sertar, dar a fost acoperită de scenele ca aceasta: „După ce ajunge la casă cu cartea în mână, o fetiță cât un ghem: - Să știți că mă glăbesc. Mă duc la pestivalul plătitelol.”(pg. 171) Ce ură să simți atunci când citești „o fetiță cât un ghem?” sau cum ai putea crede că autorul este frustrat și își reprimă în vreun fel trăirile? Încep așa pentru că am tot citit recenzii în care a fost scris că „Jurnal de librar” este un jurnal al frustrărilor, unul care arată cât de mizerabilă e viața unui librar care se așteaptă să dea doar de oameni culți, citiți, oameni aducători de revelații și iluminări, iar eu dezaprob. Cartea arată tipuri de oameni fumoși, mai puțin frumoși, nesimțiți, mai puțin nesimțiti, cunoscători, necunoscători, libidinoși, frustrați ș.a.m.d, deci nu, nu e un jurnal al frustrărilor și nici unul care arată cât de groaznic poate fi să lucrezi într-o librărie, au contraire. Tu, cititorule, dacă lucrezi sau ai lucrat în retail, știi despre ce vorbește Anca Zaharia. Ai dat și tu peste omul care te-a considerat bufonul lui, bufon angajat pentru a te servi și asupra căruia-și poate vărsa el toate frustrările. Ai dat și tu peste genul de client care vine „să facă figuri la ce i se oferă pe degeaba” și care nu spune „mulțumesc-ul de la final, după ce a ieșit totul bine”.(pg. 94) „Jurnal de librar” este, așa cum a fost spus, o carte care te face să râzi, dar în niciun caz nu te face să plângi sau să te enervezi până ți se zbate un ochi și îți curge o lacrimă. E o carte scrisă de un om care e atent la tot ce se întâmplă și are curajul să spună ce e în neregulă, păstrându-și bunul simț chiar și atunci când îi vine să „mângâie cu drujba tenul celor care știu de toate”. (pg. 94) Dacă ești femeie și citești cartea Ancăi Zaharia, sigur te vei identifica cu unul dintre momentele în care „librarul” e pâsâit libidinocește sau e nevoit să reacționeze atunci când masculul cocalar (sau nu) îi vorbește respirându-i în nas și așteptând îngenuncherea cea de toate zilele. Dacă ești bărbat și citești „Jurnal de librar”, sigur (sper că) te vei întreba dacă e ok să ai lângă tine o prințesă care vrea „Insomnii”. Cu toate întâmplările amuzantohazlii, mi-au mușcat câte un zâmbet cele care amintesc despre pildele bătrânilor, cum ar fi: „Domnule! Păi fidelitatea este un cadou. Ți se oferă. Și tu trebuie să te bucuri pentru asta. Dară dacă nu, nici să te superi nu trebuie. Cine se supără că nu primește un cadou?”. Vă las cu această cugetare și vă spun că merită să vă relaxați citind „Jurnal de librar”, veți zâmbi, veți râde, veți învăța să fiți mai atenți la/ cu cei din jur și poate vă veți gândi de două ori înainte să spuneți „nuvăsupăraț” în loc de „Bună ziua”.