Hoodoo

     

Veți mai aprofunda în Hoodoo și noțiunile de capitalism, imperialism și neoliberalism, veți înțelege mai bine mecanismele economiei mondiale, precum și motivele pentru care dezastrele naturale nu sînt neaparat naturale. Și nu vă imaginați o lucrare de doctorat pe aceste teme, ci o analiză succintă, dar înfricoșător de reală. La început, Hoodoo pare un puzzle cu 1000 de piese, toate în nuanțe de albastru, căzute de-a valma pe podea. Te uiți la ele deznădăjduit, crezînd că e o misiune imposibilă, că nu-i vei da de capăt niciodată, că este imposibil de recompus imaginea unui cer senin din atîtea bucățele întortocheate. Însă, pe măsură ce înaintezi în roman, totul se clarifică treptat, ca și cum cineva îți dă niște ochelari cu care începi să vezi culori și forme.

     

Hoodoo e un roman cu o construcție interesantă. Aparent cu o temă banală și deja abordată în fel și chip de sute de filme americane, omul influent care are o aventură cu o puștoaică și o lasă însărcinată încearcă să scape de ea, Hoodoo m-a uimit tocmai prin faptul că e imprevizibilă.

     

Felul în care Leucuţa transformă treptat naivitatea, banalitatea şi clişeele iniţiale într-o pastă bizară reprezintă principala calitate a romanului. Amatorii de glume metatextuale primesc numeroase bonusuri. De pildă, un personaj din roman citeşte o povestire mai veche a lui Leucuţa (Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro), reprodusă imperturbabil de-a lungul a peste 30 de pagini. Cineva fumează ţigări Red Apple (un brand ficţional împrumutat din filmele lui Tarantino). Lui Bob Dylan îi este atribuit un playlist cu care n-are nici o legătură (gen Where the Streets Have No Name, cîntecul lui U2, sau Born to Run al lui Bruce Springsteen). În general, muzica joacă un rol important, de la sugestiile muzicale care punctează fiecare capitol pînă la trimiteri aparent nevinovate la „o gaură neagră supermasivă”. În concluzie, Hoodoo e o carte care m-a intrigat prin conceptul ei, deşi m-a convins doar parţial. Ar fi cîştigat dacă autorul ar fi tăiat vreo 200 de pagini, dacă ar fi renunţat la firele irelevante (aventurile sentimentale şi erotice ale unui personaj secundar sînt lipite cu totul artificial) şi dacă schimbarea de cod s-ar fi produs la jumătate, nu spre sfîrşit. Dar, oricum, raportat la media prozei româneşti contemporane, care se scaldă într-un realism minimalist şi predictibil, romanul lui Cosmin Leucuţa este suficient de bizar încît să poată fi considerat original.

     

M-am străduit să creez o poveste masivă populată cu cele mai pestrițe personaje, fiecare din ele mînat de propriile sale motive ascunse, o combinație care să susțină ferm o cursă lungă spre un final care, odată scris… ei bine, recunosc că m-a surprins și pe mine. Iar asta nu mi se întîmplă foarte des. Da, cînd am început să scriu acest roman, mi-l închipuiam că se va termina altfel decît o face. Dar povestea mi-a arătat că poate prinde o viață proprie și poate să devină o surpriză de proporții chiar și pentru cel care o scrie.

     

În sfîrșit, un roman românesc „altfel”. Cosmin Leucuța iese din paradigma „minimalismului” și „mizerabilismului” (nu în sensul de curente literare sau artistice, ci în acela al subiectelor general tratate în literatura românească contemporană), pentru a ne oferi un roman românesc „altfel”, care iese din tiparele statuate de cîțiva ani și de unde evadarea este rară sau prea puțin cunoscută. Iată că el reușește, așa cum spuneam, creînd un roman inițiatic sau road novel (ambele sintagme pot defini Hoodoo) de valoare și intensitate și de mari dimensiuni, peste 450 de pagini (din nou raportat la literatura română contemporană).