Gargantua și vrăjitorul Merlin
În 1532 F. Rabelais publică la Lyon Groaznicele și Înspăimântătoarele Fapte și Isprăvi ale Preavestitului Pantagruel, Rege al Dipsozilor, Fecior al Marelui Uriaș Gargantua, sub semnătura Alcofrybas [Nasier] (amagrama numelui său). Era prima carte din cele cinci (ultima, încheiată probabil de o altă mână) din seria de cărți care vorbește despre isprăvile unor uriași, carte care dezvoltă istoria dintr-o cărțulie populară cu mare succes la public Marile și neprețuitele cronici: ale marelui și enormului uriaș Gargantua: cuprinzând genealogia trupului său. Asemeni uimitoarele fapte de arme ce le săvârși pentru regele Artus, cum veți vedea numaidecât. Această cărțulie populară vorbește despre o familie de uriași, creată de Merlin (personaj marcant al literaturii de imaginație) pentru a-l ajuta pe regele Arthur în cruciadele sale. Atât cărțulia, cât și seria de cărți a lui F. Rabelais, erau niște parodii ale romanelor care circulau în acea vreme și nu numai. În 1534 F. Rabelais rescrie istoria lui Gargantua, publicând tot la Lyon Viața extrem de înfricoșătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel.
În Viața extrem de ..., F. Rabelais parodiază tot ceea ce înseamnă literatura romanelor din acele vremuri (capitolele au titluri lungi și adesea comice, care sunt scurte rezumate ale acțiunii care urmează să se desfășoare), gândirea sfârșitului erei medievale (învățătorii neinteresați de noile orizonturi deschise de filosofia Renașterii sunt ridiculizați de la cele mai mici gesturi până la numele pe care le poartă), biserica (autorul ia peste picior interpretările literare și obiceiurile preoților din acele vremuri), etc.
Despre prohabul lui Gargantua și nu numai
În primă fază umorul vine din contrastul personajelor principale față de cei din jur, totul este enorm și descris în lux de amănunte. De la căciulă la mărimea prohabului, nimic nu este uitat de autor.Cantitățile enorme necesare pentru hrănirea copilului de uriaș umplu rândurile cu cifre astronomice. În anumite momente cartea devine licențioasă (fapt care a dus la condamnarea ei de către conducerea de la Sorbona, deși se va vedea că era doar un motiv ipocrit), niciodată însă gratuit, rezultând un umor gustat din acele vremuri, până azi
(...) de pe-acum începuse, îmbârligând-o, a-și exersa puțoanca pe care-n fiște zi dădacele i-o împodobeau cu buchete boghete, cordeluțe drăguțe, floricele frumușele, cicurași drăgălași, și-și treceau vremea trecând-o din mână în mână, frământând-o când c-o mână, când cu alta (...).
Complexitatea unei traduceri
Dar F. Rabelais nu se limitează la acest joc facilitat de bogăția de situații oferite de un uriaș în lumea noastră, el (autorul) își arată forța prin numeroase jocuri de cuvinte, prin bogatele trimiteri livrești, prin critica adusă unei mentalități învechite, folosindu-se chiar de pasaje din scrierile acelor vremuri, combătându-le astfel prin ironii fine. Desigur, toate astea dezvăluiesc portretul unui autor greu de tradus fără o minuțioasă cercetare filologică, și fără oferirea cititorului a unor note ajutătoare. De toate acestea R. Vulpescu s-a achitat în 1962 când a scos la Editura Pentru Literatură Universală traducerea Vieții extrem de ..., urmând în concepţie ediţia academică franţuzească, îngrijită de Abel Lefranc (din colectivul căruia făcea parte şi Lazăr Şăineanu, însărcinat cu notele filologice).
F. Rabelais urmează în Gargantua niște pași deja trasați în cărțulia populară: îmblânzirea iepei imense care îl va purta prin călătorii, furtul clopotelor de la Notre Dame, dar centrul acțiunii se mută, de la jumătatea cărții, spre pe isprăvile monahului Ioan, un luptător energic (descrierea modului de mișcare prin mulțimea dușmanilor mi-a amintit de eroii filmelor de pe marile ecrane care se bat în stânga și dreapta fără oprire) care putea ține piept unei armate întregi cu un singur toiag pentru simplu fapt că intraseră în via din care își procura vinul. În scenele de război sunt prezente niște descrieri amănunțite al amplasării loviturilor, descrieri care dau o savoare de avangardă acestei scrieri
(...) și, hâșt, dintr-o lovitură îi reteză țeasta, croindu-i scăfârlia moiștei, zburându-i cele două oase sincipitale și, totodată, comisura cleștelui dimpreună cu o bună parte din osul coronal, ceea ce făcând ajunse la cele două meninge și spinetcă adânc ventriculele posterioare ale creierului: rămase așadar craniul spânzurând pe umeri numai de pielea pericranului dândărăt, în chip de scufă doctorală, neagră pe deasupra, roșie pe dinăuntru (...).
Războiul ca motiv de dezbateri umaniste
Situațiile ridicole în care sunt surprinși diverși preoți, învățați, învățători, persoane care se doreau a fi etaloanele gândirii din acei ani tulburi, devin noile ținte în care lovește autorul francez. Războiul iscat în carte între armatele tatălui său și vecinul acestuia, Picrocol (fiere amară, în limba elină), este doar un mod de a-și spune părerile despre inutilitatea acestor acte pe care, F. Rabelais, le vede ca inutile pentru nivelul la care a ajuns omul. Nu este nicio diferență între ciondăneala de târg care a dus la conflagrația din carte și războaiele reale care se nășteau în acele vremuri sau (ca să îi dăm o aură de profet autorului) care au continuat până în zilele noastre.
Noua cetate și noul om
Autorul aduce, la finalul cărții, o versiune personală asupra vieții. Precum în Utopia, a lui Thomas More (lucrare pe care autorul a folosit-o ca sursă de inspiraţie), F. Rabelais descrie republica perfectă printr-o cetate construită arhitectonic după reguli stricte, o cetate hexagonală numită Thelema în care locuiesc doar tineri, iubitori de tot ceea ce înseamnă cunoaștere dar cărora nu li se impune nimic de către nimeni, nici ce să învețe, nici când să se roage, nici cu ce să se îmbrace, etc. Deviza acestei comunități este FĂ CE-ȚI PLACE, acestea fiind singurele înscrisuri în actele lor oficiale.
F. Rabelais învelește de fapt, în această serie a urașilor, concepțiile sale față de omul nou, eliberat de jugul religiei habotnice, critica sa față de învățământul fad, învechit. Fuga de progres și de cunoaștere sunt și ele aspru caricaturizate în aceste pagini, savuroase chiar și azi. Desigur, Sorbona a condamnat imediat această carte conștientă fiind de noul val al renașteri care cu greu mai putea fi stăpânit. Retipărirea cărții a putut fi făcută doar cu trunchierea acelor paragrafe care fie atacau principiile catolice, arătau înapoierea intelectuală a sorboniștilor sau cuprindeau expresii licențioase (de menționat ca traducerea lui R. Vulpescu recuperează toate cenzurile aplicate de-a lungul edițiilor). Cu toate astea progresul se făcea simțit, pentru că, spune F. Rabelais în Pantagruel, regele dipsozilor...(...) Ci lumea începe să se pătrundă din experiența proprie de puterea și folosința ce are zisa Cronică Gărgălănească (se referă aici la cartea populară), că-i mai bine vândută de tipografi în două luni, decât s-ar cere Biblia în nouă ani (trad. inedită: Alexandru Turcu) (...).
