Fugara

Nu stiu la ce m-am asteptat atunci cand am cumparat cartea “Fugara”, dar am primit complet altceva. Din momentul in care am inceput prima povestire (care a imprumutat si titlul cartii), am strambat usor din nas. Fiind obisnuita cu personaje construite cu drag de alti autori, de la trasaturile fizice pana la caracterul deosebit, am ramas destul de surprinsa (la inceput nu in mod placut, recunosc) de faptul ca Alice Munro nu face asta. Prima povestire are loc la o ferma, iar protagonista este o femeie fata de care sotul ei are un comportament urat. Aceasta gaseste consolare la o vecina prietena, care o sfatuieste (cu cele mai bune intentii) sa plece de acasa, sa-si ia soarta in propriile maini si sa renunte la rolul de femeie umilita de catre un barbat meschin. Aparent, intre cele doua femei exista o prietenie sincera si avem toate motivele sa ne incredem intr-un final, daca nu fericit, macar linistit. In loc de asta, inainte de finalul povestii, descoperim incapacitatea femeii de a se desprinde de acea casnicie si mai mult, transferarea vinovatiei tocmai catre prietena care fusese autoarea sfatului bine intentionat, pentru incercarea de a “destrama” casnicia. Am ridicat din umeri, cu un sentiment de adanca nedreptate, si am trecut la urmatoarea povestire. Reteta a fost asemanatoare. La urmatoarea la fel. Autoarea nu-si menajeaza nici un personaj si da cu ele de pamant, la fiecare final. Parcurgand cartea, mi-am dat seama ca nu prea pot s-o las din mana. De la un punct incolo am inceput sa ma obisnuiesc cu stilul de scriere (usor sofisticat fata de alti autori) si sa dau atentie detaliilor mici dar importante, care uneori trebuie pescuite dintre randuri fiindca nu sunt oferite pe tava. Povestirile nu debuteaza traditional, cu o introducere clasica, ci cu “aruncarea” cititorului in mijlocul unui episod din viata (aparent banala) a personajului principal. Pe parcurs se revine la un moment relevant, din trecut. Cam toate povestirile au un “ceva” captivant, care te tine conectat la actiunea lor, iar multe au un final neasteptat. Preferata mea a fost “Trucuri”, al carei deznodamant te lasa de-a dreptul masca, iar cu personajul principal feminin am reusit sa ma identific binisor. (Cu celelalte nu am avut nicio tangenta: preferinte obscure, lipsa de empatie sau sensibilitate, stiluri de viata mai mult ciudate decat firesti). Chiar daca ce am scris aici pare o recenzie negativa, adevarul e ca povestile lui Alice Munro mi-au placut si m-au “miscat”, facandu-ma sa-mi pun intrebari despre propria mea realitate: este oare posibil ca lumea sa fie mai cinica decat pare, fiecare om sa fie animat numai si numai de propriul interes, iar idealurile romantice sa fie toate niste prostii? Imi permit inca sa raman optimista.