Felii de lămîie

     

Felii de lamiie (Ed. Polirom, 2015) este prima carte semnata de Anca Vieru. Postari pe site-ul personal – http://ancadevieru.blogspot.ro – au anuntat debutul matur, dezinhibat, netributar. Cuvintele sunt dispuse in structuri cu dobinda. Naturaletea livrescului recupereaza trasaturi de la Mircea Nedelciu si de la Florin Manolescu. Tehnica de lucru o apropie de munca zetarilor. Anca Vieru a intrat deja in categoria meseriasilor literaturii. Prozele nu-si tradeaza retetele. Neindoielnic, a contat si formatia realista a autoarei. Stilul asezat provine, printre altele, dintr-o dibacie matematica (ars combinatoria). Volumul functioneaza ca un joc de strategie. Protagonist e cititorul, chemat sa adune indicii. Dar nu va fi obligat sa dea peste talisman. Se va descurca. [...] E o dragoste caragialiana in Felii de lamiie. Anca Vieru scrie despre oraseni suciti, corporatisti bezmetici, copii agitati de mediile virtuale si babe impulsive. Prozatoarea transmite, mutatis mutandis, seninatatea emanata de Fanus Neagu, Nicolae Velea si D. R. Popescu, in jurul lui 1960, cind scriau despre adevarata lume din jurul lor.

     

Viața ca niște felii de lămîie pe care trebuie să le îndulcești cu felul tău de a fi, de a accepta anumite lucruri, dar și de a remodela în funcție de cît de mult îți deschizi ferestrele sufletului. Asta ne transmite Anca Vieru în cele douăzeci de povești ale sale, în care nostalgia, hazul și tristețea scot la iveală personaje prinse în siajul banalului cotidian, unde dincolo de truismele de la suprafață există totuși acea necesară doză de beatificare, de serafic însăilat în lăuntricul senzorialului, constituindu-se într-o frescă a post-modernismului, cu trecutul și prezentul țesut în covorul zilelor grăbite într-un epic înaripat.

     

Sigur ca timpurile si cadrul difera, acum sintem in Romania ultimilor doua decenii, care va sa zica intr-o contemporaneitate aproape simultana cu momentul de fata, dar ideea de baza ramine esecul cuplului, dificultatea comunicarii, destramarea relatiei sub actiunea dizolvanta a unui ecosistem ostil. (...) Anca Vieru pare sa fi dorit sa exerseze aparatul prozastic testindu-i diferitele posibilitati; de aici variatiile sensibile de perspectiva si stil de la o piesa la alta si, la capatul dinspre cititor, senzatia ca are de a face cu un interpret care isi incearca instrumentul pentru a vedea care ii este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - si nu fara reusite.

     

M-am regasit in cititoarea „ilegala” de scrisori si-n femeile care vad toate detaliile. M-au amuzat spargatorii de sticla si ghinionistul cu foarfeca pe sub tricou. M-au intristat frunzele si melodiile la pian. Volumul de povestiri merita sa fie citit, macar ca sa numarati in cite situatii asemanatoare v-ati gasit pina acum. Si s-o recititi, din cind in cind, sa vedeti daca s-au adunat (eu am sapte!). E ciudat, neobisnuit, cum cineva care n-a avut viata ta si n-o stie, sa intuiasca atitea, de parca-ti citeste in cafea.

     

Cam asta am simtit eu ca face Anca Vieru in volumul ei de proza scurta, Felii de lamiie: ca observa, cu o privire calda si intelegatoare, diversitatea umana in multitudinea ei de ipostaze, banale si extraordinare totodata. Am simtit asta inca dinainte sa ajung la o povestire intitulata Nimic despre Olimpia si in care personajul principal chiar asta face: in drum spre birou se uita la oamenii pe linga care trece, uneori aceiasi in fiecare zi, cu dorinta de a-i vedea si de a-i cunoaste. E un exercitiu bun pe care-l putem face si noi citeva ore pe zi si nu numai in literatura, ci chiar in viata reala.