Asteptandu-l pe Bojangles

     

Mulți par fericiți, însă doar ei știu ce e în sufletul lor. Uneori tind să facă orice doar ca să nu aibă timp să-și asculte sufletul, încearcă să fie mereu ocupați doar pentru a nu rămâne singuri cu ei înșiși. Le e teamă că s-ar putea prăbuși. Dar, vai, prăbușirea e mai zgomotoasă când are loc mai târziu, când sufletul decide că nu mai poate suporta să fie neglijat. Cam asta cred eu că s-a întâmplat cu familia din povestea lui Bourdeaut. Deși păreau că toți trei sunt fericiți cu stilul lor de viață, de fapt, fiecăruia îi lipsea ceva. În adâncul sufletului știau, toți știau, căci am remarcat pe alocuri momente când fiecare, pe rând, apucă să aibă timp să reflecteze la ceea ce li se întâmplă și am simțit că ar fi în dubii. După o primă și rapidă impresie ai putea să-i invidiezi. Soțul și soția se comportă ca doi îndrăgostiți, dansează și flirtează zilnic, rutina pare că îi ocolește, mereu ceva incitant se întâmplă în relația lor. Fiul lor pare fericit cu programul pe care îl are: mai mereu în călătorii sau pe la petreceri, foarte rar pe la școală. Realitatea pare a fi ceva misterios pentru ei, pare că le e frică de ea, căci se chinuie din răsputeri să o țină la distanță. Minciunile pe care și le spun unii altora, cu bună știință, sublinează acest fapt. Ei vor să trăiască în lumea lor, o lume fără griji, răutate, învăluită doar în ritmuri muzicale, cocktail-uri și distracții. Așa cum se aștepta, această poveste frumos și atent brodată nu putea ține la nesfărșit. Firul se rupe, Mama clachează. Nu mai poate ține pasul. Sufletul ei s-a săturat să se prefacă, simte nevoia să răbufnească și astfel are loc prăbușirea universului lor. Deși încearcă să se amăgească și să continue, farmecul s-a dus… și nu doar el. Lectura e într-adevăr lejeră și plăcută. Bourdeaut a știut cum să îmbine vocile personajelor astfel încât să dezvăluie o parte și din trăirile lor interioare, și nu doar de suprafață. A jonglat cu bucuria și tristețea, împlinirea și amăgirea, comicul și tragicul, iar la sfârșit, când cortina a căzut, a rămas doar un fiu dezorientat. Cumva, ne regăsim fiecare în carte. De câte ori n-am purtat și noi măști ca să ascundem adevăratele sentimente și de câte ori nu ne-am rănit când acestea au căzut?