Acluofobia (zece povestiri macabre)

     

Cum se impaca o sperioasa ca mine cu povestirile macabre? Destul de bine, daca facem abstractie de cele cateva nopti cu somn agitat. Acluofobia lui A.R. Deleanu reuneste in paginile sale zece povestiri macabre - de fapt noua povestiri speculative si o nuvela. Unele dintre ele au fost publicate in Suspans, Revista de Suspans si Egophobia, asa ca cei familiarizati cu acest gen (foarte slab reprezentat in Romania, din pacate) e posibil sa fi facut cunostinta deja cu proza macabra a lui A.R. Deleanu. Insa cum eu nu ma numar printre aceia, experienta lecturii a fost una inedita, dar memorabila. Dupa cum a declarat chiar autorul, Acluofobia este primul volum dintr-o serie de carti care vor purta, fiecare, numele cate unei fobii. Si ce poate fi mai nimerit ca titlu pentru prima carte daca nu Acluofobia - teama patologica de intuneric? Ironia face ca numai noaptea imi gaseam timp de aceasta carte pe care as fi vrut sa o citesc ziua in amiaza mare, inconjurata de lume si de lumina. E drept insa ca nu as mai fi trait-o la fel de intens. Pentru ca, de fapt, povestirile din carte nu se citesc pur si simplu, ci se simt. Am inceput sa aud zgomote pe care altadata nu le-as fi perceput si sa simt mirosuri pe care altadata nici nu le-as fi bagat de seama. Atat imi mai trebuia, sa incep sa vad si chestii (altele decat cele din filmul derulat in mintea mea), ca nu m-as fi incumetat sa termin cartea. Si luati aminte ca vorbesc despre o carte de numai 280 de pagini... Dupa cum spuneam, insa, nu sunt cea mai curajoasa cititoare. Pot sa stiu cu exactitate pagina si randul la care urmeaza sa aiba loc grozavia (si sa stiu si despre grozavie e vorba), ca eu tot ma sperii. Cu atat mai mult cand nu stiu la ce sa ma astept si cand fiecare povestire macabra este insotita de cate o ilustratie pe masura. Povestirile lui A.R. Deleanu, desi nu sunt foarte explicite, provoaca reactii intense. Sau poate tocmai de aceea. Te lasa sa ghicesti, sa iti construiesti propriul scenariu care, de cele mai multe ori, cel putin in cazul meu, se dovedeste a fi eronat. Stilul este curat, iar dialogul atat de natural incat sporeste senzatia de disconfort. Cand citesti literatura horror, nu iti doresti sa se confunde cu realitatea, dar A.R. Deleanu isi construieste proza plecand de la cele mai banale scene: o oprire nocturna la un motel, neintelegerile dintr-un cuplu, o calatorie cu trenul, o excursie la Budapesta (ce straniu e sa identifici locuri cunoscute intr-o carte de acest gen). Preferatele mele - ma rog, este un fel de a spune - au fost povestirile "Kilimanjaro", "Scrum" (poate pentru ca actiunea se petrece in afara tarii, ceea ce confera un oarecare sentiment de siguranta), dar si "Negru ca o soapta fara rost" - care m-a rascolit cel mai tare, ca locatara de bloc ce sunt. "Atunci cand nu eram" are prea multe accente SF pentru mine, prin urmare se cere recitita - nu as vrea sa o nedreptatesc, iar "Jos, in lumea lor" are ca punct de plecare mitologia populara romaneasca, mai precis: stima bailor. Cu siguranta ca nici povestirile "Trenul umbrelor", "Max Li" sau "Toma. Administrator" nu pot fi uitate asa usor (imagini din ele inca ma mai bantuie, desi am terminat de citit acum ceva timp). In concluzie, ma bucur ca mi-am parasit zona de confort si am descoperit un tanar scriitor care promite. Bineinteles, acum voi trece pe o cura intensiva de carti cu coperti colorate si final fericit. Pana va lansa A.R. Deleanu un nou volum de povestiri imi va trece tremuratul si voi putea sa dau piept din nou cu temerile mele, alea multe.