157 de trepte spre iad sau Salvati-ma la Rosia Montana

     

De multă vreme n-am mai citit așa minunăție! Mereu iau notițe când citesc, acum n-am apucat să fac asta. Am o relație absolut specială cu cărțile care se pot citi ușor și care sunt, în același timp, adevărate capodopere, care ridică întrebări și probleme, care te trec prin stări, care – ca în acest caz – te coboară 157 de trepte spre abis doar pentru a te lăsa să zărești, de acolo, cum poate arăta Raiul. Sau cum ar arăta dacă ar exista. Pentru că la Roșia Montană, cel puțin acolo, nu pare să existe nici Rai, nici Dumnezeu, nici echilbru, ci doar „durere, întristare și suspin”. 157 de trepte spre Iad sau Salvați-mă la Roșia Montană a apărut în 2010, iar pentru scrierea acestui roman autorul Alexandru Vakulovski a beneficiat de o bursă ArtistNe(s)t la Tescani. Stilul este savuros, subiectul la fel; dialogul este exact cât trebuie și unde trebuie, întreaga linie a poveștii e cumva duioasă, ca o litanie, ca un bocet în surdină pentru un mort necunoscut. Limbajul colocvial și dramele de zi cu zi sunt, la fel, frânturi necesare. E emoționant romanul lui Alexandru Vakulovski și asta cu atât mai mult cu cât ficțiunea lui s-a „adăpat” din realitate și și-a înfipt rădăcinile în situații reale, ba chiar a uneia de ici, de lângă fiecare dintre noi, dintr-o zonă a României care e, la urma urmei, la fel de năpăstuită ca și celelalte. Romanul este scris la persoana I, iar naratorul este o fetiță din Roșia Montană a cărei mamă este pasionată, dincolo de orice, de sex; ai cărei bunici, în afară de curvit și preacurvit, profită de orice ocazie pentru a-și lovi fiica și nepoata; ai cărei prieteni, foarte puțini, fac parte din aceleași scheme familiale ca și ea; ai cărei prieteni reali sunt doar fantomele care bântuie galeriile pustii ale fostelor mine din care mulți nu au mai ieșit, în care s-au pierdut oameni în detrimentul a ceea ce părea să garanteze aurul și speranța deținerii acestuia. Încă dinainte să știe definiții, fetița fusese „dresată” în a crede că este o curvă; mai apoi, când descoperă sensul cuvântului, se regăsește în el, dar din cu totul alte motive. Și oarecum aceleași, pentru că și ea face greșelile mamei, ale tuturor femeilor din zonă, ale tuturor oamenilor care se văd pustiiți și puși în fața propriului viitor pe care habar n-au cum să-l apuce, de unde să-l ia și unde să-l pună. Cele două dimensiuni între care pendulează fetița nu-i sunt nicidecum dedicate exclusiv; lumea reală e invadată de răuvoitori, iar lumea fantomelor nu-i aparține în totalitate, căci și alții pot vedea spectrele celor dispăruți. Un anume Cavaler îi vizitează mama noapte de noapte, spre disperarea bunicii, pe care o vizitează doar niște pitici. Bunicul nu are amante nefăcute din carne și os, dar femeile vii, ce-i mișcă prin preajmă cu varii ocazii, nu-i scapă. Să facă sex cu femeile altora pare să fie un ritual pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire. Fetița crește trecând prin multe, dar nici când crește nu se poate spune că s-a rezolvat totul. Ceea ce m-a dus cu gândul la o concluzie mai veche la care am ajuns cândva: copiii cu copilării nefericite nu scapă de lucrurile groaznice atunci când cresc sau doar pentru că s-au maturizat în buletin și-n firele de păr de la tâmple. Se cere mult mai mult pentru a scăpa de urât atunci când asta te întâmpină la naștere, iar uneori există și nefericiți care nu au de unde scoate acel „mult mai mult”. N-aș vrea să vă stric surpriza lecturii dacă n-ați citit cartea, urăsc spoiler-ele, dar vreau să vă îndemn să mă credeți pe cuvând: merită să apucați cu încredere pe cele 157 de trepte spre Iad ale lui Alexandru Vakulovski. Iar de nu am dreptate, aici vă aștept, să mă contraziceți! Măcar Omul de Gumă o să vă trezească nostalgii legate de bunicii de la țară, asta știu sigur.