Vremurile bune de altădată

     

Lucrurile simple pot fi uneori mai semnificative și pline de subînțeles decât cele complicate și mărețe. Bohumil Hrabal se pare că se pricepe destul de bine să sublinieze acest aspect, căci în toate povestirile lui scoate din evenimentele banale niște detalii destul de interesante, controversate și, spun unii, amuzante. Recunosc, nu m-a prins. Între mine și Hrubal nu va mai exista o “data viitoare”. Cartea aceasta a fost a doua șansă și nu a avut succes. Într-adevăr, are un talent deosebit de-a sublinia și vedea ceva esențial în orice lucru banal și de a descrie totul într-o manieră lejeră și totodată incitantă, însă eu nu reușesc să-l înțeleg pe deplin. Majoritatea personajelor din carte suspină după anumite momente din trecut, momente ce pentru ei par a fi mult mai în regulă decât prezentul, momente după care tânjesc și care ar fi vrut să țină mai mult. Hrubal îmbină tragicul și comicul într-un mod unic, le împletește ca și cum ar fi una, poate de asta mie mi-e greu să identific punctul de legătură și să-l aprofundez. Unele secvențe au reușit să-mi fure un zâmbet, altele chiar m-au amuzat, însă nici una dintre povestiri nu m-a făcut să ajung la o concluzie. Poate asta era și ideea. Totuși, mi-ar fi plăcut să surprind o morală din fiecare. Dacă e totuși să storc ceva, punând la un loc toate povestirile, aș tinde să cred că Hrabal a dorit să scoată în evidență firea omului, mereu schimbătoare și dornică de mai mult. Dacă e să aleg o povestioară ce mi-a plăcut, deși e cam mult spus plăcut, aș zice că “Lucinka și Pavlinka”, povestioara despre cele două pisici care încă mai sperau la mângâiere și iubire chiar și după ce s-au schimbat proprietarii localului unde acestea erau răsfățate. Chiar dacă noii proprietari le alungau și loveau, ele încă mai credeau că pot găsi o fărâmă de bunătate în adâncul sufletului lor. Nu regret că am citit cartea, căci cred că orice lectură mă clădește și îmi scoate la iveală învățăminte noi, însă îmi pare rău că Hrubal nu a reușit să mă încânte, mai ales după toate lucrurile bune ce le-au auzit despre el. Fiecare scriitor cu cititorii săi. Nu e vina lui, nu e vina mea, ci doar nu a fost să fie o conexiune între noi. “Lucrul de care oamenii se tem cel mai mult e acel prim pas, da, acel prim pas…” “Dacă există undeva un Dumnezeu, atunci să știi că are nervii cât funia de groasă.” “Mie îmi plac stelele. Steluțele mici de tot. Cele mai dragi îmi sunt stelele fără nume... că sunt ca mine. Pe astea le înțeleg și, privind la ele, nu mă mai simt atât de părăsit.”