Taramul magicianului (Seria Magicienii, partea a III-a)

     

Ultima carte din seria Magicienii surprinde cele mai bune momente ale seriei și abundă în simboluri. Deși, dacă vreți adevărul, tot prima carte a fost cea mai reușită, următoarele două nu au depășit acel tipar de a fi prea „melodramatice”. Intrarea personajelor pe scenă, motivațiile personajelor, farmecul școlii de magie, toate au fost la apogeu în prima carte a magicienilor. A treia carte este din nou separată în diferite perspective, fără să urmărească în mod special un anumit personaj în afară de Quentin. În acest ultim volum se rezolvă toate problemele majore și toată povestea se încheie cu un final fericit. Nu vă așteptați la așa ceva de la această serie, nu? Nici eu. Dar într-un fel sunt de acord cu finalul, datorită unei simple teme recurente în toată trilogia: răscumpărarea greșelilor. Quentin are parte de finalul fericit pe care îl merită, nu pentru că așa vrea autorul, ci pentru că sufletul lui e împăcat, într-un sfârșit. S-a maturizat și acceptarea tuturor greșelilor îi conferă pacea și mulțumirea pe care a dorit-o de atâta timp. La începutul romanului, Quentin este mai matur cu șapte ani și chiar mi-au plăcut părțile în care Quentin ajunge profesor iar cu melancolia este perfect capturată. Probleme mele cu aceasta carte sunt că deși Quentin are un potențial uriaș pe parcursul întregii serii, chiar și acum, când este un magician foarte puternic, alții fac treaba în locul lui în majoritatea timpului. Încă nu s-a transformat într-un erou care poate face singur toate vrăjile complicate și poate că asta e și ideea dar execuția e departe de perfecțiune. Altă problemă, pot să văd că personajul s-a schimbat prin acțiune și dialog, nu am nevoie să tot aud „Quentin e un om schimbat”,„Era schimbat”, etc. Nu-mi place să mi se indice așa de direct tema cărții, ca un pumn în față, vreau să înțeleg singur, iar dacă autorul vrea sa mi dea indicii despre ce a vrut să demonstreze în cartea sa, atunci să o facă mai subtil (preferință personală). Fillory a rămas la fel de interesant, pentru ca nu mai apare așa de des, dar când apare, acest tărâm e de-a dreptul încântător. Janet primește propria ei poveste și are parte de un altfel de maturizare dar fără a fi dezvoltată suficient. În plus, toate personajele inițiale se întâlnesc din nou și interacțiunile sunt scurte dar plăcute. Cartea e o îmbunătățire față de Regele magician chiar și în cazul greșelilor de redactare, tot am găsit câteva deranjante dar foarte puține comparativ cu Regele. Startul acțiunii e interesant, întâlnim un personaj nou, dar foarte important, avem parte de o spargere în stilul Ocean's Eleven, călătorim în Fillory și asistăm la cea mai mare bătălie, îi urmărim pe Elliot și Janet în descoperirea lor iar Josh și Poppy sunt la fel de simpatici ca întotdeauna iar stilul este mult mai bun decât în „Regele magician”, mai matur și mai bine închegat. „Tărâmul magicianului” încheie cu succes un ciclu început cu „Magicienii”. Iar după tot cinismul și nihilismul din primele două volume, avem parte de o lecție bună: nimic nu se schimbă, lumea e la fel de neagră, dar modul cum reacționăm la evenimente face toată diferența. Este o lecție pentru „copiii” pierduți ai secolului 21, care trăiesc într-o lume magică, pe care trebuie doar să o accepte, să o exploreze și să privească minunile pe care le descoperă.