Universitățile în Evul Mediu

     

Cartea lui Jacques Verger se citeşte uşor, nefiind încărcată cu note şi explicaţii savante. Cu toate acestea, este un instrument util celui care doreşte să cunoască contextul în care s-au născut aceste instituţii de cultură. În termenii profesorului francez, „cea mai mare originalitate a universităţilor medievale o constituie probabil faptul că au depus un efort imens pentru a face cultura (să spunem: anumite ramuri ale culturii) să treacă de la nivelul plăcerii de a studia (şi al rugăciunii) în domeniul muncii” (p. 225). Aşadar, dintr-o pasiune s-a făcut o profesie. Universitarii au devenit nişte profesionişti. Au început să se numească filosofi, teologi şi în multe alte feluri…

     

Mi se pare însă foarte important că această carte a apărut în limba română. Avem o bibliografie săracă a domeniului, iar bibliotecile noastre sînt precare în informaţie. Strălucita contribuţie a profesorului Tonk Sándor (din 1979) privind migraţia europeană a studenţilor transilvăneni în Evul Mediu este o rara avis a domeniului. (…) Am impresia că lectura cărţii lui Jacques Verger ar trebui făcută pe de o parte de medievişti, dar pe de altă parte mai ales de cei care nu şi-au pus în gînd să studieze Evul Mediu latin, dar sînt parte componentă a breslei studioşilor. Cartea conţine, din această a doua perspectivă, un adevărat tezaur de probleme, în urma lecturii cărora este destul de uşor să ne dăm seama cum problemele noastre nu sînt deloc ale noastre, că prestigiul intelectual, cercetările, studenţii, semestrele, vacanţele, disputele, tratatele, cursurile, legăturile cu spirală ale notiţelor noastre sînt, în esenţă, prelungiri ale unor practici vechi al căror destin ne poate uneori constrînge, alteori îndruma spre o matură înţelegere a vocaţiei cu care ne reunim în această breaslă atît de modernă.

     

(…) Ce a făcut, așadar, universitatea ca instituție să reziste în timp? Fenomenul universitar ne întîmpină cu numeroasele sale contradicții interne și frecventa lipsă de unitate. Multe izvoare încă așteaptă, poate, să ne vorbească despre o „condiție“ specifică a universității, o idee unificatoare, împărtășită de cei din interiorul universității și pe care nu o cunoaștem suficient. Ne îndoim că timp de secole toți universitarii, cum a propus Abelard, s-au perceput pe sine în lumina unui ideal moral care strînge laolaltă iubitorii de cunoaștere, dar ne putem baza pe finalitatea urmărită de toate universitățile: a forma și a da societății oameni cu pregătire intelectuală, care știu să gîndească, să pună și să rezolve probleme, să învețe, să predice și să muncească. În virtutea acestui aspect, nu ne vor părea străine cuvintele lui Simon de Beaulieu, care și-a continuat apoi discursul spunînd: „nu cred, în fapt, că există azi un prelat printre noi care să nu fi ieșit din această universitate“.

     

Cred că e prima carte care se publică la noi dintr-un cîmp de cercetare pe care cultura română îl cunoaște prea puțin, preocupată cum e adesea de o istorie intelectuală abstractă, pe care n-o cercetează în bazele ei instituționale. Era nevoie de ea – e o foarte bună introducere. De cînd a fost scrisă, cercetarea asupra istoriei universitare a luat un avînt considerabil, nu doar în Franța.