Palatul Puricilor

O naratiune polifonica si supraetajata, o proza modulara, cu multe voci auctoriale, care se intersecteaza pe nivelurile, la propriu, ale unei cladiri vechi din Istanbul. Adica Palatul puricilor, o cladire construita pe locul unui cimitir dezafectat, este populat cu personaje de tot felul. Fiecare capitol este un numar de apartament. Cu fiinte de tot felul, mai tinere sau mai batrine, cu ambitii si destine diferite, care alcatuiesc o intreaga umanitate. Este lumea de zi cu zi a marii metropole de pe tarmurile Bosforului, cu istoria ei trecuta, cu istoria ei prezenta. Se traieste in fel si chip, mai bine sau mai rau. O societate vie, adaptind un trecut fabulos la o modernitate in vesnica agitatie, o umanitate care isi cauta rostul. Viata, pur si simplu. Purici, gindaci, plosnite, tintari si alte gijganii de tot felul, insecte daunatoare care insotesc mizeria si gunoaiele de neevitat in marile orase, iata o gaselnita prin care autoarea da o nota fantasta unor intimplari mai mult decit pedestre.

Povestea Palatului Puricilor, constructie bizara, pe mai multe niveluri, fiecare diferit, se intinde pe mai multe decenii. Autoarea isi stratifica povestirea, dind naratiunii structura arhitecturala a acestui neobisnuit edificiu, supranumit Palatul Bomboana, fiecare apartament cu locuitorii lui si povestile aferente. Povestile cresc unele din altele, ca in O mie si una de nopti, dar parca nici una nu mai atinge intensitatea primeia, despre cuplul de rusi emigranti, care atinge ca valoare cele mai bune pasaje scrise de autoarea Bastardei Istanbulului.

Foarte buna meseriasa, Elif Shafak e dotata din plin cu sensibilitatea speciala a turcilor umblati prin lume, care-si privesc compatriotii cu un amestec de nostalgie si detasare critica. La fel ca Pamuk, dar pe cu totul alte cai, Shafak incearca sa-i priceapa pe turcii de azi, cautindu-le radacinile din disparuta lume otomana, cosmopolita si mai toleranta decit Turcia reformata de Ataturk, cel care a mutat capitala de la Istanbul la Ankara si care a laicizat statul cu o intolerenta nationalista ce a lasat rani inca nevindecate.

Scriitoarea turca Elif Shafak a ridicat din povesti ce se ramifica misterios intr-un Istanbul metaforic, care-si afiseaza cu modestie diversitatea culturala, mizeria si stralucirea, contrastele dintre vechi si nou, a ridicat, asadar, un palat, Palatul puricilor. (…) Shafak, care preia ceva din structura celor O mie si una de nopti, este o povestitoare care stie sa-si intinda mrejele cu siguranta scriitorilor de cursa lunga, ce isi sfideaza din toate puterile virsta.

Palatul Bomboana, cu cosurile de gunoi rasturnate de Nedreptate Turcpur miercuri, 1 mai 2002, are locatari stranii, precum gemenii coafori Celal si Cemal (si ei personificind ingemanarea Orient-Occident, fiindca unul, Cemal, se gindea numai la Australia, unde lucrase o vreme, in timp ce al doilea, Celal, se declara definitiv legat de Stambul. Totusi, prin talentul de povestitor si cel lingvistic, Cemal se vadeste la rindul lui oriental: astfel intruchipind hibrizii care umplu acum Europa, orientaloccidentalii intre care o putem numara si pe Elif Shafak). [...] Alte personaje precum administratorul Hadji Hadji, preocupat doar de legendele si basmele spuse nepotilor (ca ilustrare a dihotomiei basm/realitate), Meryem, mama superstitioasa (avem, datoria ei, o enciclopedie a superstitiilor turcesti, in care cititorul roman va deslusi obiceiuri bine cunoscute), sau Muhammet care credea ca pescarusii iscodesc pacatele oamenilor si le povestesc ingerilor-functionari socotitori de bune si rele, etc. – toti acestia alcatuiesc un singur tipar tipologic, TURCUL, cum ar spune orientalistii secolelor trecute (care intelegeau prin „turc” un personaj de oriunde din Orient, quasi fictiv, inspirator de teama deoarece are un mod de viata necunoscut). Multele „limbi din interiorul unei limbi”, despre care vorbeste pe larg autoarea, ilustreaza si ele aceasta stratificare, fiindca «fiecare om isi petrece viata cautindu-si propria imagine [...] ca sa devina una cu ea si sa se descopere in ea».