În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului

     

Am citit-o pe nerăsuflate și, la sfîrșit, am simțit cum recapătă consistență întrebări esențiale, pe care le credeam evacuate definitiv într-un spațiu înghețat, un spațiu al resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei interioare. Și asta nu pentru că mi s-ar fi oferit, dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era vorba de o carte vie, o carte trăităpagină cu pagină și nu, cum se întîmplă adesea, o colecție de „ingeniozități“ mai mult sau mai puțin acrobatice, o pagodă terminologică, de natură să-și monumentalizeze autorul. Pe scurt, înainte de lectură mă simțeam bolnav, pentru ca, în final, să trăiesc un început de vindecare! Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfășoară, în mare, pe trei paliere: 1) Confesiune, adică „ego-analiză“ (confruntarea cu suferința, cu teama, cu incertitudinea, cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2) „Anecdotică“ („tablouri vivante“ din spațiul clinic, scene și vorbe cu medici, bolnavi, asistente, „aparținători“); 3) Analiză (antropologică, sociologică, psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri, bogăția de trasee oferită de textul cărții. Ceea ce contează e ansamblul, cu toate detaliile lui.

     

Despre rostul trecerii pe pămînt, despre sensul căutărilor şi al experienţelor somatice, intelectuale, afective, relaţionale ş.a este În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului (Editura Polirom, 2019). După ce îşi aude diagnosticul, Vintilă Mihăilescu (re)învaţă să-şi asculte trupul, trece prin etapa obligatorie a îndurării şi e nevoit să exerseze sistematizarea răbdării: supunerea, tăcerea, supliciul unei puncţii sau suportarea tonului coroziv al unei asistente. Corpul poartă un nume (e botezat, cu umor, Gaşpar), are limită, e locuit şi locuieşte, la rîndu-i, într-un spaţiu complicat. Strînsul din dinţi, măsura fragilizării, privitul sîngelui strecurîndu-i-se în vene şi desenul rămas pe tuburi în urma-i, reacţia îndurerată sau încîntată dau intimităţii şi timpului alte proporţii. Pe de altă parte, antropologul nu şovăie să adune informaţii, să exemplifice, să interpreteze, să compare teorii sau date din statistici, să diferenţieze, clarifice sau catalogheze. Obişnuit cu cercetarea la faţa locului, reorientează antropologia locuirii. După îndelunga aşezare în cultura spitalului, ce mai înseamnă acasă? Unde e fundătura şi care este spaţiul deschis? Şi, mai ales, ce înseamnă corpul posibil – existent, dar neprevăzut?

     

Oricît de slăbit în lupta cu boala, Vintilă Mihăilescu a înfruntat-o scriind. Nu oricum. Cu autoironie, cu sarcasm și revoltă, cu umor negru și fertilă nostalgie. Ba chiar nerenunțînd la curiozitatea profesională, chiar și atunci cînd viața se desprinde ușor și sigur de atracția meseriei și se agață de cu totul alte respirații. În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului este testamentul artistic al antropologului.

     

Este vorba, de altfel, de o carte extrem de actuală în contextul pandemic în care trăim, și care problematizează (nuanțat) spațiul sanitar autohton. Dincolo de ochiul antropologic acut al lui Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit este o mărturie despre două tipuri de locuire (la spital și acasă) și despre două tipuri de euri, între care, de la un punct încolo, ia naștere un No man’s land care constituie o provocare stimulatoare ideatică pentru autor și pentru om.

     

Surpriza este că, despre criza actuală, Vintilă Mihăilescu a scris deja, în ultima sa carte, În căutarea corpului regăsit. O ego‑analiză a spitalului. În cartea care marchează întreruperea lecției sale publice experimentale, Profesorul Mihăilescu a scris deja, cu anticipație, despre noi toți, acum, despre noua condiție umană pandemică, în sfîrșit planetară, universală. Iar asta mi se pare o performanță extraordinară, care are menirea de a-l ține nu numai viu în sens memorial, ci mereu cu un pas înaintea noastră. Ce viață mai izbutită decît aceea care ajunge să-și depășească, să-și devanseze epoca, lumea?