Cartea numerilor

     

Efortul de fabulație și teama de inexactitate se găsesc întotdeauna într-un echilibru variabil. Inexact. Cînd scriitorul Eusebiu Illea transformă viața părinților într-un roman al senzualității și trădării, el caută să acopere, ca autorul generic, penumbrele și tăcerile. Istoria nu mai e una a martorilor, nici a imaginației, ci a informatorilor, la fel adevărul e unul al contestării docuficțiunii. În toate, o minunată saga ardelenească.

     

În noul ei roman, Cartea numerilor (Polirom, 2018), Florina Ilis expune o fotografie prelungă și precisă a acestei modificări operate cu barbarism în miezul fierbinte și viu al unei națiuni care abia își făcea loc în lume. Poate ați uitat de colectivizare − acea „victorie” a comuniștilor, în care țăranilor abia scăpați cu viață din al doilea război mondial le-au fost confiscate pămînturile, animalele, uneori chiar și casele, pentru ca acestea să devină „bunuri ale întregului popor” − adică ale șefilor pe linie de partid impuși cu forța de trupele sovietice. Florina Ilis surprinde cu luciditate declinul unei lumi guvernate de valori precum munca, dragostea, credința în Dumnezeu − reconstituind figurile unui sat românesc în care țăranii află că hărnicia lor se numește, de fapt, exploatare, sau că bogăția obținută prin muncă îi face chiaburi.

     

Ceea ce mi-a permis, aşa cum dezvălui şi în roman, să imaginez acolo unde mi-au lipsit documentele şi să evadez, astfel, din rigoarea şi limitele pe care le presupune un roman autobiografic. Pe de altă parte, acest exerciţiu de imaginaţie este şi mai dificil în sensul în care, dorind să păstrez verosimilitatea textului şi credibilitatea poveştii, trebuia să imaginez acolo unde trecutul se împuţina şi orizontul devenea tot mai neclar, dar fără a permite imaginaţiei să fie excesivă şi să ucidă ceea ce era viu în poveste.

     

În Cartea numerilor, Florina Ilis a dat un roman ambițios, cu o miză prioritar literară, dar nu numai atît. De fapt, ea s-a încăpățînat să creadă că literatura mai poate fi, în secolul nostru atît de apatic și de confuz, sursa unei redeșteptări a conștiinței de sine sau măcar a unor problematizări care, formulate în mediul academic ori pe așa-numita „piață a ideilor“, nu ajung pînă la cititorul fără astfel de interese. S-a încăpățînat și a cîștigat!

     

La Cartea numerilor scrisul a durat șase ani, dar cu pauze multe, evident. Și aici a trebuit să lucrez la documentare – dar aceasta a fost făcută mai degrabă într-un fel „viu”, prin contacte și discuții cu oamenii, cu persoanele care au trăit acea epocă, mai ales, anii colectivizării. (...) Pe de altă parte, punctual, în cazul celui mai recent roman al meu, Cartea numerilor, lumea aceea a satului este o lume care, cred eu, a rămas vie și datorită poveștilor. Povestea este cea care, în lipsa cărților, i-a ținut pe acei oameni împreună. Sînt în roman cîteva scene în care oamenii își spun povești pentru ca trecutul lor și-al neamului lor să nu fie uitat. Și ei aleg să le spună într-un fel care ne permite să observăm că diferența dintre literatură/poveste și, pe de altă parte, istorie este dată prin aceea că, de obicei, istoria include între paginile sale evenimente încheiate, databile. Pe cîtă vreme literatura alege ceea ce este viu dintr-o poveste sau ceea ce are puterea de a dăinui pentru a fi povestit mai departe…