Şapte ani în Provence

     

– Am tot prelungit suspansul și am evitat, dar trebuie să vorbim și despre asta: ce anume vor găsi cititorii în cartea ta: lavandă, vinuri, brânzeturi? – Lavandă, da, nu multă, dar destul cît să dea miros plăcut întîlnirii, vinuri destul de multe… brînzeturi nu prea, că uneori mirosul lor bate mirosul de lavandă. Oricum, să reținem cuvintele lui De Gaulle pe tema asta: “E greu să conduci un popor care are peste 350 de feluri de brînză.”

     

Ai și scris o carte, 7 ani în Provence… Lansarea curând… Ce scrii acolo? Da, voi lansa, în partea a doua lunii mai, Șapte ani în Provence (Polirom), în București, Arad, Timișoara și Iași. Scriu, acolo, despre experiențele mele culturale, despre întîlnirile suprinzătoare, despre locuri, obiceiuri, oameni… Nu e un jurnal, nu e un ghid de călătorie. Dar poate fi citit și așa… E o carte a instalării într-un loc nou. Co-autorul acestei cărți este curiozitatea. Cum au fost acești 7 ani? Dacă ne luăm după pilda biblică cu cele șapte vaci grase și șapte vaci slabe, nu știu să spun cum au fost anii ăștia. Ani buni? Ani slabi? Amestecați… Ani care m-au instalat în partea finală a vieții. Am ajuns într-o regiune unde văd în jurul meu că se îmbătrînește frumos… Asta mi-a mai rămas… Vorba unui vechi prieten, e locul în care poți juca finala.

     

Iată-vă, domnule Ioan T. Morar, acasă, în România, după aducându-ne o carte, Șapte ani în Provence. Un jurnal despre primii șapte pe care i-aţi trăit în sudul Franței. Cartea are şi o latură de jurnal, da, aveţi dreptate, dar şi o latură de incursiune culturală, de însemnări. De fapt, aş putea spune că e un roman documentar al celor mai recenţi şapte ani ai mei. E o carte alcătuită din articolele publicate în Orizont, dar articole care au fost scrise din start pentru a face o carte. Am pornit la construcţia acestei cărţi, cu Mircea Mihăieş. Volumul se comportă – sper – nu ca o colecţie de articole, ci ca o carte bine structurată pe câteva teme. Experienţa „exilului” în zona Coastei de Azur, deci. Este un exil autoimpus. Şi, ca să fiu riguros, nu pe Coasta de Azur, care e de-a dreapta Toulonului, ci în Provenţa, în stânga Toulonului, spre Marsilia şi Camargue.

     

De cînd sînt aici m-am mai „așezat”. În primul rînd, în ordinea anotimpurilor. Aici sînt doar două, asta înseamnă să-ți găsești alte raportări cu zilele anului, să îți „ritmezi” viața altfel. Contactul meu cu cultura provensală mi-a redirecţionat o parte din curiozitate spre trecut, spre o zonă culturală care, pînă acum, nu exista în viața mea decît, maximum, la curiozități. Știam că există o limbă provensală, o zonă numită Provence și știam de poetul Mistral, prieten cu Alecsandri. Zicea Marin Preda că țăranul, cînd ajunge la București, caută alți țărani. Cam așa e și cu mine: ca minoritar am căutat alți minoritari. Și am dat peste provensali și provensaliști. M-am identificat, cumva, cu ei. Am și avut noroc. La o seară de poezie românească organizată de mine în La Ciotat a venit un domn care, la final, a cerut permisiunea să citească, în provensală și franceză, o poezie dedicată de Mistral României. Aici a început totul. Acel domn, Denis Roux, a devenit profesorul și ghidul meu în lumea provensală.

     

Șapte ani în Provence e o carte alcătuită din texte publicate în revista Orizont, în perioada 2014-2018. Asta nu face din ea o carte fragmentată, ci pare o carte gândită ca un întreg. Chiar dacă referirile repetate la unele chestiuni pot deveni obositoare, la un moment dat. Cum ar cele despre primele filme făcute în La Ciotat. Citind cartea Șapte ani în Provence, ai parte de o călătorie foarte interesantă în Provence, în compania unui ghid foarte bine documentat. Unul de la care ai ocazia să afli lucuri interesante (unele chiar picanterii) despre personalităţi ale viaţii artistice. Și literare, dar literatura e tot o formă a artei, până la urmă. Printre ei se numără: Rimbaud, Verlaine, Picasso, Hemingway, fraţii Lumiere, Marcel Pagnol, Sophia Loren, ş.a.