Chimista

     

Când am aflat că Stephenie Meyer a scris o nouă carte, m-a încercat o bucurie tâmpițică (cu OMG-uri și țopăieli prin casă). Este una dintre autoarele ale cărei cărți mi-am promis să le am, să le citesc, oricât de criticate, lame sau… (fill in the blanks) ar fi. În afară de nuvela Noua și scurta viață a lui Bree Tanner, pe care o am dar nu am citit-o, mă laud că sunt la zi cu toate cărțile ei. Am citit și iubit seria Twilight, am citit cele 12 capitole scăpate (nu știu cum) pe net din Midnight Sun, am adorat Gazda, m-am plictisit și enervat la Life and Death: Twilight Reimagined și am citit cu mare interes cea mai nouă carte a ei, Chimista. Dacă în primele cărți am avut parte de fantasy cât cuprinde, în Chimista se schimbă radical macazul. Nu tu vampiri, nu tu vârcolaci sau extratereștri. Povestea pe scurt: Ea, Alex, fosta armă secretă a unei agenții fantomă, este vânată pentru că știa prea multe. I se oferă șansa de a-și reface viața, prin asta însemnând să accepte cu o nouă (și ultimă) misiune. Protagonista, deși pică în capcană, descoperă adevărata cale spre libertate dar și iubirea – acel sentiment pe care nu îl cunoscuse (bla bla). “Oamenii ca noi, care trebuie să știm lucruri pe care nimeni nu vrea să le știm, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greșit. Poți să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poți avea încredere.” Oricine citește cu atenție descrierea cărții, se prinde cum va fi cartea. Acțiune, suspans, compuși chimici (mă așteptam la mai mulți), poveste de dragoste. Nici mai mult, nici mai puțin. Povestea este diferită de restul cărților autoarei, da, dar nu pot spune că vai, stilul e cu totul altul și că Meyer scrie acum cărți pentru oameni mari. Nu. Meyer scrie, abordează și alt gen de cititor. Sau poate că se adresează fanilor care au crescut între timp și vor altceva. Când am început să citesc Chimista nu aveam cine știe ce așteptări. Nu citisem impresii despre carte tocmai pentru a nu fi influențată. Primele zeci de pagini mi s-au părut wow. Aveam acțiune, aveam o ea smart, o ea care făcea minuni din compușii chimici. Așteptările mi s-au ridicat cu fiecare pagină până a apărut în peisaj cel de-al doilea el – fratele protagonistului. Atunci s-a dus naibii entuziasmul meu. Trioul ea – tipul torturat – fratele tipului torturat mi-a adus aminte de trioul Edward – Bella – Jacob. Și, vă rog să mă credeți, nu e nicio legătură între cele două seturi de personaje. Doar că, zic eu așa, nu cred că aveam nevoie de încă un trio (vezi și Gazda). Sau poate că asta e semnătura autoarei, triouri în diverse forme și combinații. Bun. Entuziasmul s-a dus. Am început să mă uit lung la numărul de pagini și să trag de carte. Mi-am spus la un moment dat, pe parcursul cărții, că e de bine, mă voi bucura mai mult de prezența personajelor, de poveste. Dar mă amăgeam. Cartea ar fi fost (poate mai) ok și cu 200 de pagini mai puțin. Nu de alta, dar dacă e să iau la puricat acțiunea, nu cred că s-a petrecut mare lucru în acele multe sute de pagini (nici măcar scene pentru adulți – că tot e carte pentru adulți, ha!). Finalul a fost ok-iuț, și nu mă refer la Prolog, dar nu s-a ridicat la nivelul suspansului creat pe parcurs. Singura comparație care îmi vine în minte, e aceasta (caz real): Eu, în școala generală la ora de sport. Aruncatul mingii de oină. Îmi privesc colegii cum aruncă. Unii lovesc peretele școlii, iar peretele e foarte departe. Pot și eu, îmi zic. Îmi vine rândul. Pun mâna pe minge și entuziasmul îmi scade, dar nu de tot. Sigur pot să o arunc la câțiva metri. E chesiune de fizică, greutatea ei, forța cu care o împing… Arunc mingea. Cât credeți că a zburat? Nu. Greșit. Mingea a picat în fața mea. Jur. Juma’ de metru, ca-n desenele animate (ca să nu zic filmele cu proști). Așa și cu suspansul din carte. La final a făcut fâs. Am închis cartea, am notat-o ca fiind citită, mi-am făcut o rugă mică (Meyer, mai scrie una, una mișto!) și am trecut la următoarea. Dacă o recomand?! Da. Vei descoperi în carte câteva mesaje de luat în seamă, deși se prea poate să le fi întâlnit și în alte cărţi (sau chiar filme). Mie mi-a plăcut foarte mult cum a fost creionată onestitatea și cum a fost pus accentul pe responsabilitate și încredere. Poate vă așteptați să zic ceva și de partea cu iubirea… nu voi intra în subiectul acesta. Vă las pe voi să descoperiți ce și cum. Citatul de mai jos mi-a plăcut: “N-am fost atras niciodată de nimeni cum sunt atras de tine și cum am fost din prima clipă în care te-am văzut. E ca diferența dintre… dintre a citi despre gravitație și a cădea liber pentru prima oară.” Dacă ești fan Twilight și vrei să afli ce-a mai scris Meyer, cartea e un must read. Altfel, e pe riscul tău. S-ar putea să îți placă foarte mult (dacă ți-a plăcut foarte mult, te rog să-mi spui și mie de ce), s-ar putea să te simți ofensat de carte (și aici, te rog foarte mult să-mi spui de ce – am citit ceva de genul ăsta pe Goodreads și am râs, nu am priceput de ce era acel cineva ofensat) sau s-ar putea să zici că ai citit altele mai bune și să mergi mai departe.