Cele trei fiice ale Evei

     

Cel mai recent roman al lui Elif Shafak tradus la Editura Polirom în 2017  se numeşte Cele trei fiice ale Evei şi e o carte pe care o citeşti animat de la bun început de nostalgia acelei Turcii pe care, dacă ai vizitat-o, ştii că nu o să o revezi curând aşa cum a fost până în 2016, iar dacă o ştii doar din literatură, devii foarte melancolic la ideea că nu ai apucat să o vizitezi încă. Scriitoarea Elif Shafak nu mai are nevoie de nicio prezentare, când deschizi un roman scris de ea, ştii că ai făcut o achiziţie pentru care vei fi recompensat. (...) Cele trei fiice ale Evei de Elif Shafak oferă o lectură ce seamănă cu şampania franţuzească frapată: e spumoasă prin invenţie, erudiţie, îndrăzneală şi farmec.

     

În acest nou roman apărut la editura Polirom, scriitoarea turcă Elif Shafak surprinde starea de tensiune a lumii de după 11 septembrie, investigînd în acelaşi timp trecutul şi prezentul tumultuos al Turciei. Povestea pendulează între Istanbul şi Oxford, într-o fascinantă explorare a prieteniei şi credinţei, a lumii bogaţilor şi săracilor şi a conflictului devastator dintre tradiţie şi modernitate. În drum spre casa unor prieteni, Peri (soţie casnică şi mamă a trei copii) este pusă în faţa unui fapt neplăcut: îi este furată geanta de pe bancheta din spate a maşinii. Reuşind să o recupereze după un incident violent, dă peste o poză din studenţia petrecută la Oxford, ce are în centru un profesor nonconformist, înconjurat de trei studente. Imaginea îi readuce dintr-odată în minte trecutul. Îşi revede familia scindată între mama religioasă şi tatăl raţional care priveşte credinţa ca pe o formă de ignoranţă, apoi anii de studenţie la Oxford şi prietenia cu Shirin, o iraniancă atee, şi Mona, o egipteancă credincioasă. Toate trei încearcă să-şi găsească locul într-o lume din ce în ce mai ameninţătoare.

     

Shafak reuşeşte să vorbească într-o singură carte şi despre dragoste, şi despre terorism. Şi despre credinţă, dar şi despre îndoială. Şi despre fanatism, dar şi despre toleranţă. Peri, Shirin şi Mona, puse să locuiască împreună, dau expresie frămîntărilor pe care orice om le are, la un moment dat, în legătură cu religia. Convieţuirea lor nu este deloc simplă, mai ales că perioada Oxford cuprinde anii 2000-2001, cînd atacurile teroriste revendicate de grupările islamiste au schimbat lumea. Tind să cred că Peri, fără Oxford, ar fi putut cădea în cea de-a doua categorie feminină despre care a scris Elif Shafak aici. Aşa, Peri este expresia unei personalităţi puternice, care poate înfrunta chiar şi un bărbat cu o imagine solidă în ochii celorlalţi şi care, mai important de atît, poate acum să-şi filtreze, cu maturitate şi echilibru, amintirile mai mult sau mai puţin plăcute.

     

Cu Cele trei fiice ale Evei, Shafak pare să profețească ce avea să urmeze, deși nu se ocupă aici nici cu „istoria mare” și nici cu politica înaltă de la Istanbul. La doi ani după apariția Ucenicului arhitectului, celebrul ei roman istoric, o frescă extraordinară a Imperiului Otoman din vremea lui Soliman Magnificul, scriitoarea se întoarce la contemporaneitatea imediată cu această carte despre viața unei tinere turcoaice din Istanbul, casnică devotată familiei și carierei soțului ei. Înainte de asta însă, Peri a fost studentă la Oxford, prima din familia ei, din clasa de mijloc a Turciei, care a studiat în străinătate. Mai nimic autobiografic în acest roman, totuși experiențele spirituale prin care trec Peri Nalbantoglu și cele două prietene apropiate ale ei, din prima sa tinerețe, sînt legate de îndoielile și schimbările prin care a trecut Elif Shafak în relațiile sale cu religia, în propria ei junețe.

     

Dincolo însă de toate astea, romanul lui Shafak are toate datele unei cărți memorabile, scrise cu un talent și cu un aplomb literar ieșite din comun. Iar dacă îi luăm în calcul și celelalte romane, descoperim că, roman cu roman, ea scrie o istorie a ei, dar și a turcilor care au venit în Europa ca mari cuceritori, după care s-au tot europenizat și occidentalizat, încît, periodic, du­pă reformele lui Kemal Mustafa, vechea Turcie, cea otomană și musulmană și antioccidentală, iese la iveală, cel mai adesea sîngeros și revanșard, ca și cum unii dintre urmașii Semilunii ar vrea să dea istoria înapoi, pentru a o întoarce la vremurile lor de glorie. Elif Shafak nu crede în aceste nostalgii megalomane ale compa­trioților ei, nici mai ales în periodicele încercări ale politicienilor turci de a lichida republica laică a lui Kemal Mustafa. Fără a fi kemalistă, romanciera e convinsă că drumul Turciei e în Uniunea Europeană, nu într-o izolare trufașă care ar duce-o la lupte fratricide. Și asta nu în texte teziste, ci în romanele unei scriitoare pentru care Turcia e una dintre marile țări ale Europei, chiar dacă nu face parte din Uniunea Europeană.