Ora 25

Descriere

Este pentru prima data, daca nu ma-nsel, ca intimpin cu o prefata scrisa de mine insumi o carte ce tocmai urmeaza sa apara in colectia Foc incrucisat. Caci cazul romanului ORA 25 este cu adevarat intru totul deosebit.

In primul rind, este intr-un anume fel, o opera originala pe care o prezentam astazi publicului francez, caci autorul pentru motive foarte evidente, se gaseste in imposibilitatea de a-si publica cartea in tara sa de origine; si pentru motive care vor aparea in continuare, ma bucur la gindul ca in Franta si in limba franceza, acest frumos roman, acest roman teribil v-a fi aparut pentru prima data. Nu ma indoiesc ca vor aparea multe alte traduceri, altfel ar insemna ca situatia e intr-adevar disperata. Dar asta nu e totul, nu cred ca putem gasi o opera mai semnificativa ca aceasta, mai revelatoare a situatiei inspaimintatoare in care omenirea se gaseste astazi. ,,Pamintul, spune unul dintre protagonisti, a incetat sa mai aprtina oamenilor ‘’, mai exact, oamenii par sa se fi dezvatat a se comporta ca oamenii. Dar cu asta am zis foarte putin; este vorba mai putin de o invechire sau de o uitare ci de un dresaj monstruos pentru care uitarea nu este decit una din consecinte.

Mi se pare cert ca partea de fictiune a romanului este aproape neglijabila. Nu vreau sa spun ca totul in aceasta carte este strict autobiografic – chiar daca autorul si sotia acestuia au trait personal experientele cele mai consternante ce sunt relatate aici. Astfel Dl Gheorghiu nu a trebuit decit sa reuneasca diversele elemente raspindite ici-colo ale acestei povesti, care in esenta sa este cea mai veridica din cite putem citi – si in consecinta cea mai putin utilizabila de catre un partizan care nu ar fi decit un partizan. Aceasta carte nu poate fi exploatata de nici unul din partidele actuale si acesta este lucrul care mi se pare cel mai pretios in sine. Cu certitudine, ferocitatea germana si cea sovietica sunt evocate aici in pagini arzatoare : nimeni nu va putea spune ca autorul este pro-nazist sau pro-comunist, dar asta nu este esential. Raul care este denuntat aici este unul universal, este din ce in ce mai clar ca Occidentul este atins cum de altfel si Extremul Occident, care nu mai poate fi pentru nimeni, mi se pare, tara promisa, a mirajelor care fuse de-a lungul intregului secol XIX si de asemenea in primii ani ai celui actual. Acest rau este substituirea abstractului cu concretul, care este si baza daca nu a tehnicii, cel putin a tehnocratiei inca informa, care se elaboreaza sub ochii nostri. As fi de altfel tentat sa ma intreb daca tehnica cu tendinta sa de a se considera ca un scop in sine si de a-si asuma locul valorilor asa zis perimate, nu este mostenitoarea idealismului filozofic a carui actiune malefica pe termen lung nu mai poate fi deloc contestata. Suntem de altfel aici in prezenta unui paradox asupra caruia gindirea este obligata sa se concentreze metodic. Marii reprezentanti ai idealismului, de la Platon la Kant si chiar la Hegel fac parte fara indoiala din gloria umanitatii. Nimic nu poate fi mai absurd decit de a-i face pe ei direct responsabili de cataclismele contemporane. Dar totul pare sa se fi intimplat ca si cum ar fi fost inrolati in ciuda lor si fara stirea lor in serviciul unei cauze ce nu le apartinea – care cauza, chiar daca mergem in profunzimea lucrurilor, era opusa din toate punctele de vedere celei pe care intelegeau sa o serveasca. Nimic in aceasta privinta nu poate fi mai singular si mai luminos decit destinul heghelianismului ducind la un regim ce se opune in toate punctele sale, chiar si universalismului lui Hegel si neaga in modul cel mai insolent toate valorile pe care acesta le-a exaltat. Nu este aici locul de a ne intreba cum aceast inimaginabila inselatorie s-a putut produce; din punctul meu de vedere in zonele profunde ale metafizicii si teologiei ar trebui sa cautam principiul acestei inselatorii, acestei situatii decazute. Suntem pusi in situatia de a gindi ca idealismul a devenit malefic, sau incepind cu momentul in care a pierdut contactul cu Revelatia, sau atunci cind s-a rupt de doctrina Sf Apostol Ioan, aceea a Verbului, sau atunci cind s-a orientat catre divinizarea omului de catre om – si nu catre inaltarea omului de catre Harul Divin care cobora in intimpinarea sa.

Aberatiile metafizicii marxiste nu erau posibile decit din momentul in care principiul acestei autolatrii sacrale era admisa de oameni inca incapabili sa prevada consecinte ingrozitoare. Am spus metafizica marxista : nu este nicidecum vorba de observatiile profunde facute de Marx insusi, intr-un sector foarte precis al vietii umane si de metoda fecunda in sine, chiar indispensabila, pe care a fost primul care a definit-o si a folosit-o pentru a scoate in evidenta fapte a caror importanta era greu de banuit inaintea sa.

Va rog sa fiti amabili si sa-mi scuzati aceasta digresiune filozofica. Tineam insa in primul rind sa atentionez cititorul ca exista riscul provocarii unei nelinisti ; nu va gasi nimic in cartea Dlui Gheorghiu care sa confirme direct aceste speculatii. Dar totul in aceasta lucrare, totul atesta experienta cea mai profund meditata si incita, mi se pare mie, gindirea noastra inspre calea pe care tocmai am indicat-o.

Mi-as reprosa faptul de a dezvalui extraordinara poveste ce urmeaza sa o cititi facind rezumatul acesteia, schematizind-o anticipativ. M-as multumi prin a semnala doar aici citeva pasaje care mi se par deosebit de semnificative si care vor permite cititorului sa-si formeze o idee despre importanta exceptionala a acestei teme.

Scriitorul Traian Koruga si sotia acestuia Nora, cu toate ca au fost permanent favorabili cauzei aliatilor, cu toate ca fiind ea insasi evreica si ca a scapat la limita de perecutii, au facut pe jos sute de kilometri in timpul capitularii Germaniei naziste in 1945, pentru a ajunge in zona americana considerata de ei un loc de refugiu. Iata-i la Weimar. Dar nu au gasit acolo spiritul lui Goethe animind guvernatorul american al acestui oras. Putin conteaza ceea ce sunt si ceea ce cred Traian si sotia sa. Ei sunt posesorii unui pasaport romanesc, Romania este oficial considerata de americani o putere inamica ; ergo Traian si sotia sa trebuie tratati ca inamici si facuti prizonieri. Trebuie admirat aici, as spune-n-tre paranteze, modul in care rationamentul silogistic, prin care pina la o data relativ recenta atitia ginditori miopi au crezut ca gasesc instrumentul prin excelenta rational, vin si se plaseaza intr-un mod usuratic de partea si in serviciul aberatiei : este o masinarie cu care facem ce dorim, ca si toate genurile de masinarii ; gindirea veritabila este cu totul altceva.

,, Cit timp le va trebui sa afle ca ne-au arestat si ne tin in inchisoare ? intreba Nora. Eu una nu mai rezist ! – Nu-si vor da seama niciodata ca existam spuse Traian. Civilizatia occidentala in ultima sa faza de progres, nu mai ia in considerare individul si nimic nu ne lasa sa speram ca ea-l va mai face vreodata. Aceasta societate nu cunoaste decit citeva dimensiuni ale individului. Omul integral, luat in mod individual nu mai exista pentru ea... tu de exemplu, nu esti decit un cetatean inamic arestat in teritoriu german. Este maximul de note carecteristice pe care societatea tehnica occidentala le poate asimila... Cind aresteaza sau cind omoara pe cineva, aceasta societate nu aresteaza si nu omoara ceva viu ci o notiune, in mod logic astfel, aceasta crima nu-i poate fi imputata caci nici o masina nu poate fi acuzata de crima. Si nimeni nu ar sti sa ceara unei masini sa trateze oamenii dupa caracteristicile lor individuale... Tot ce stiu, este ca faptul de a supune oamenii legilor si criteriilor tehnice, criterii excelente in privinta masinilor, este echivalentul unui asasinat.

Un om obligat sa traiasca in conditiile si mediul unui peste, moare in citeva minute si viceversa. Occidentul a creat o societate asemanatoare masinii. El obliga oamenii sa traiasca in sinul acestei societati si sa se adapteze legilor acestor masini... Cind oamenii se vor asemana masinilor pina a se identifica cu ele, atunci nu vor mai fi oameni pe pamint.’’

Se vede ca ORA 25 este ca si continuarea cartii Erewhon de Samuel Butler. Dar intre cele doua carti este o diferenta care permite sa masuram distanta parcursa de mai putin de un secol. Erewhon, in loc sa fie o utopie de genul Guliver de exemplu, nimic nu ar putea fi mai acronic decit romanul Dlui Gheorghiu. Aceasta poveste a unui om, Iohann Moritz, care va fi succesiv decretat evreu, pe cind el este arian, dupa aceea arian pur si membru al rasei Seniorilor care va fi mai apoi tratat de Aliati ca prieten, dupa aceea ca inamic, toate acestea, fara ca sa se tina cont deloc de ceea ce este el, in fiinta lui, in substanta sa individuala – aceasta poveste povestita de toti cu precizia scrupuloasa a unui memorialist constiincios, apare ca expresie literala a ceea ce omul tinde sa devina, intr-o lume care in neaga. Dar ce este deci aceasta lume ? Din ce este facuta ea ? Este o lume unde ,, cetatenii tind sa ia locul oamenilor ’’. ,, Cetatenii nu traiesc nici in padure, nici in jungla ci in birouri, totusi acestia sunt mai feroce, mai cruzi decit animalele salbatice din jungla, sunt nascuti din incrucisarea omului cu masinile. Este o specie corcita, rasa cea mai puternica la ora actuala pe toata suprafata pamintului. Fata lor seamana cu cea a oamenilor si adesea riscam sa-i confundam cu oamenii, dar imediat ne dam seama ca nu se comporta ca oamenii, ci ca masinile ; in locul inimilor au cronometre... sunt cetateni... ciudata incrucisare, au invadat tot pamintul ‘’.

Drept vorbind nu sunt tocmai sigur ca analiza este impinsa prea departe ; pentru a intelege aceasta metastaza – acest termen imprumutat histologiei este singurul care convine – ar trebui fara indoiala sa intervenim cu psihologia scheleriana a resentimentului ; daca cetatenii democratiilor populare sunt ceea ce stim, nu ca ar fi masini ci tind sa devina suboameni carora ura impotriva superioritatii sub toate formele ei devine un fel de principiu vital – dar aici este vorba de o viata degradata, de o viata care se impotriveste peste tot vietii veritabile, adica dirijata impotriva Creatiei si a iubirii.

Am afirmat in debutul acestei prefate ca mi se pare o situatie fericita ca aceasta carte apare prima data in limba franceza. Asta pentru ca in fapt Franta se situeaza, pe de o parte din motive istorice dar si geografice in punctul precis unde redutabila chestiune pusa de Dl Gheorghiu prezinta maximul sau de acuitate tragica. Nu este vorba ca ne-am face vinovati de exagerari nationaliste daca afirmam ca nu exista cultura care, mai mult decit a noastra, sa fie in principiu suficient de bine inarmata impotriva acestui pericol aberant : Montaigne, Descartes, Pascal, Voltaire chiar, sau, in zilele noastre Peguy sau Paul Valery, veniti din colturile cele mai opuse ale orizontului spiritual, se pare ca intr-adevar se coalizeaza importiva acestei infricosatoare amenintari ; si totusi, cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca aceasta amenintare, noi o vedem cum prinde contur in fiecare zi mai puternic, tot mai periculos acolo chiar, unde insultele planismului sunt in principiu respinse. Aici, mai mult decit oriunde altundeva, conflictul intre omul real si ceea ce-mi veti permite sper sa numesc omul-hirtie, se intrezareste de o maniera anguasanta. Chiar de aceea romanul Dlui Gheorghiu soseste iata, la locul potrivit si la timpul potrivit. Doresc sa fie citit cu pasiune si cu mai multa pasiune comentat de catre oameni suficient de cinstiti pentru a nu cauta un refugiu in aceasta gindire prea comoda ca tot ce se evoca aici se petrece departe de noi, in Romania sau in Germania. Este din ce in ce mai evident – si nimic nu este mai important de semnalat – ca toate aceste localizari isi pierd astazi tot sensul lor real : ceea ce se intimpla la 3 000 km de noi se intimpla chiar si aici ; intre aici si alta parte, diferenta este abolita. Drama umana este peste tot identica cu ea insasi.

De ce ORA 25 ? ne vom intreba. Pentru ca este cea care vine dupa ultima ora, cea – citez textual – unde chiar venirea unui Mesia nu ar putea rezolva nimic ,, pentru ca o societate tehnocratizata nu poate crea Spirit si este in consecinta abandonata monstrilor’’. Desigur ne este usor sa gasim un asemenea pesimism, excesiv ; sunt dintre cei care cred ca miracolul este posibil atita timp cit exista fiinte capabila a gindi si a se ruga, dar cind stim ce se intimpla in tara natala a Dlui Gheorghiu, cind vedem conditiile din ce in ce mai inumane carora sunt supusi milioane si milioane de fiinte, este imposibil sa nu recunoastem ca exista perspective ca acest pesimism radical sa nu poata fi evitat. Ar trebui sa preferam atitudinea celor care se refugiaza in speranta rezolvarii situatiei de catre un razboi ? ca si cum dupa experienta ultimei treimi de secol ar fi permis sa credem ca razboiul ar putea produce vreun bine ?

In orice caz, autorul nu-si face nici o iluzie referitoare la importanta perspectivei a ceea ce probabil ni se pregateste, ea izbucneste chiar la sfirsitul cartii sale. Iata ce spune sotia lui Traian, ucis cu citeva luni inainte de catre o santinela a lagarului unde era detinut :

‘’ Acest razboi... nu este un razboi al Occidentului impotriva Orientului... nu este decit o revolutie interioara in cadrul societatii tehnice occidentale... Rusia, dupa revolutia comunista a devenit ramura cea mai avansata a revolutiei tehnice occidentale... Rusia a luat toate teoriile Occidentului si le-a pus pur si simplu in practica ; ea a redus omul la zero cum a invatat de la Occident... ea a imitat Occidentul cum doar un barbar si un salbatic putea sa o faca.’’

De atunci, acest razboi nu este decit o revolutie interioara a societatii occidentale si in consecinta ea nu este deloc in favoarea oamenilor, in cel mai bun caz as mai adauga ca teoretic am putea admite ca oamenii veritabili ca atare, sa poata beneficia de aceast gen de exterminare fratricida. Dar drept vorbind, aceasta nu este decit o solutie verbala caci oamenii sunt mai degraba destinati a fi luati si macinati de acest ciclon. Trebuie sa ne refugiem in speranta a celui care este tatal lui Traian, al Preotului Koruga ?

,, La sfirsit, lui Dumnezeu i se va face mila de om cum deja i s-a facut de atitea ori; la fel ca Arca lui Noe pe ape, cei citiva oameni ramasi cu adevarat oameni vor pluti pe deasupra virtejului acestui mare dezastru colectiv.’’

Este singura luminita, care licareste in acest mare roman de disperare.

Oricit de diferit ar fi tonul celor doua opere, nu ma pot impiedica sa fac o apropiere intre ORA 25 si cartea unui alt tinar scriitor roman, Dl Cioran, Tratat de descompunere, care va aparea in citeva saptamini si care este ca un breviar al disperarii. Noi care suntem provizoriu – poate foarte provizoriu – scutiti, suntem tentati sa aplecam urechea, atent si compatimitor, la asemenea marturii care sunt ca un De profundis al unei umanitati chinuite.

Gabriel MARCEL

Paris – 1949 –