Toate acele locuri minunate

     

Uneori lumea adolescenților poate fi fascinantă și un semnal de alarmă pentru părinți. ”Toate acele locuri minunate” (de Jenniffer Niven) este o carte despre doi tineri scrisă parcă pentru părinții care nu-și mai înțeleg copiii sau care au impresia că știu totul despre lumea lor interioară. Este o carte la care am plâns mult, pentru că ea – Violet – încearcă să-și revină după moartea surorii și să-și trăiască viața, iar el – Finch – plănuiește să-și ia viața. Face un scurt popas de câteva luni pentru a trăi clipe frumoase (înainte de a muri, Cesar Pavese a scris: ne amintim clipe, nu zile!) alături de ea dar la final tot se sinucide. Cum credeți că se simte Violet? ”Sunt furioasă. Furioasă pe el, pentru că a plecat fără o vorbă, furioasă pe mine însămi, pentru că am fost atât de slabă încât să-l las să plece și pentru că n-am fost un motiv suficient pentru ca el să vrea să rămână”. Gândurile lor – ale celor doi adolescenți – și dialogurile dintre ei dezvăluie o lume pură, plină de întrebări, temeri, indecizii și nesiguranță. O lume pe care niciunul dintre părinți nici măcar nu o bănuie, desi părinții fetei încearcă să se implice și să înțeleagă cât de mult pot. Cea mai frumoasă provocare mi s-a părut cea legată de ce ai face înainte de a muri (vă sfătuiesc să încercați și voi acest exercițiu): ”ÎNAINTE DE A MURI, aș vrea să am copii. Să trăiesc la Londra. Să am un pui de girafă. Să sar cu parașuta. Să rezolv diviziunea cu zero. Să cânt la pian. Să vorbesc franceza. Să scriu o carte. Să călătoresc pe o altă planetă. Să fiu un tată mai bun decât a fost tatăl meu. Să am o părere bună despre mine. Să merg la New York. Să cunosc egalitatea. Să trăiesc. Să compun un cântec care va schimba lumea. Să descopăr Marele Manifest. Să am un rost pe lume. Să fiu persoana care doresc să fiu și asta să fie suficient. Să știu ce înseamnă să am un prieten foarte bun, cel mai bun. Să contez. Să nu-mi mai fie frică. Să nu mă mai gândesc prea mult. Să umplu golurile lăsate în urmă. Să conduc din nou. Să scriu. Să respir. Înainte de a muri aș vrea să trăiesc ziua perfectă”. Dacă vi se pare că tinerii/adolescenții pot fi plictisitori, iată o altă temă de gândire: ”De ce te temi cel mai mult? De moarte. Să-mi pierd părinții. Să rămân aici pentru tot restul vieții. Să nu știu ce ar trebui să fac. Să fiu banală. Să-i pierd pe cei pe care-i iubesc. Cel mai tare mă tem de . Cel mai frică mi-e de Căderea Lungă., de Adormire, de rătăcirea iminentă, imponderabilă. Cel mai frică mi-e de mine”. Se pare că acel ”Să ai grijă” care ne stă pe buzele tutor e foarte enervant pentru adolescenți și mă voi gândi de două ori înaine de a-l pronunța de acum încolo. Nicăieri nu se vorbește de posesiuni material, așa cum (probabil) am face/scrie noi dacă am vorbi despre ce-am face înainte de a muri. Mi-am mai notat câteva gânduri frumoase ale celor doi: - ”Îmi place nespus lumea care este camera mea. Aici, înăuntru, e mai frumos decât acolo, afară, pentru că aici pot fi oricine aș vrea să fiu. Pot să scriu cincizeci de pagini pe zi și nu rămân fără cuvinte”. - ”Am învățat că există și lucruri bune pe lume, dacă le cauți suficient de insistent. Am învățat că nu toată lumea e dezamăgitoare, nici eu, și că o movilă de 383 de metri poate părea mai înaltă decât o clopotniță, dacă stai lângă persoana potrivită”. - ”Îmi zâmbește. Este acel zâmbet pe care-l ai când te gândești la cineva și încerci să-ți dai seama ce simți față de el”. - Îmi place să scriu, dar îmi plac și o mulțime de alte lucruri. Poate că, dintre toate lucrurile astea, cel mai bine mă pricep la scris. - Băutorii de cafea sunt mai puțin predispuși la sinucidere decât cei care nu beau. - LUCRUL DE CARE MI-AM DAT SEAMA ESTE CĂ NU CONTEAZĂ CE IEI, CI CE LAȘI. Și la final mi-a plăcut Nota autoarei: Dacă vi se pare că ceva nu este în regulă, vorbiți. Nu sunteși singuri. Nu este vina voastră. Puteți fi ajutați!