Sapiens. Scurta istorie a omenirii

     

Stilul total dezinhibat în care e scrisă îmi aduce aminte de cel al lui Hendrik van Loon, autor olandez interbelic ale cărui minunate cărți de povești (Istoria Omenirii și Geografia) găsite în biblioteca de acasă, mi-au legănat copilăria. Dar ce înseamnă stil dezinhibat? Înseamnă că în mod aparent nu ții cont de prescripțiile discursului academic, cauți poanta și paradoxul ca să scoți ceva interesant din ele. Care, eventual, să te ducă spre intuiții și noutăți surprinzătoare. Yuval Noah Harari, istoric și scriitor israelian, știe să facă asta atît de bine încît uneori chiar abuzează. Dar o face cu farmec, așa că sîntem dispuși să îi trecem unele lucruri cu vederea. Cred că de fapt pe asta a și mizat. Și, firește, ultimul capitol este dedicat tendințelor și ne conduce spre cartea următoare a lui Harari: Homo Deus. Fără să îi divulg subiectul, pot spune că este vorba despre implicarea științei în modelarea unui om conectat la computer. Motiv pentru care, așa cum spuneam la începutul acestei recenzii, istoria lui Homo Sapiens va lua sfîrșit și el va fi înlocuit de altcineva. Sau altceva. Ne putem opune?

     

Iar ca să înțelegem mai bine unde ne aflăm acum și spre ce ne-am putea îndrepta, e necesar să înțelegem de unde am plecat și cum a arătat istoria noastră împreună. Harari e ghidul perfect, fiindcă transformă un subiect la prima vedere imposibil de comprimat, într-un text alert, unde nu te-mpiedici de note excesive de subsol, și-unde nu se ferește (ba dimpotrivă) s-arunce provocări aproape la fiecare pagină - invitația perfectă la o lectură-dialog. În timp ce citești, începi să te gîndești la tot ce știi și mai ales la ce nu știi, te revolți sau ai mici momente de evrika, dar în niciun caz nu rămîi indiferent.

     

De unde i se trage însă curajul lui Harari? Cred că dintr-o observare minuțioasă a mijloacelor de comunicare ale lumii contemporane, în care principiul autorității – dacă cutare a zis ceva, apoi așa trebuie că e, fiindcă a zis cutare! – nu mai funcționează ca înainte. Rapiditatea cu care comunicăm face ca prestigiul idolilor de tot felul, inclusiv al marilor istorici sau al marilor filosofi ai istoriei, să fie vîrît în furculița criticii cu o rapiditate adeseori năucitoare. Spre deosebire de istoricii care cred că dacă omenirea progresează material în timp, asta o o face mai fericită, dar și de istoricii care spun că, dimpotrivă, asta ne îndepărtează de condiția noastră umană și ne însingurează, Harari ia în discuție bob cu bob ce li se întîmplă oamenilor, ținîndu-se la distanță și de capitalism, și de comunism, și de religiile pe care și le-au inventat oamenii de-a lungul timpului. Căci, pînă de curînd, la scara istoriei, oamenii nu prea aveau habar de ceea ce însemna omenirea. Ca și cum am fi trăit pe planete diferite. Dar nici comunicarea de azi nu ne face, într-un anumit sens, cel al înțelegerii dintre noi, mai puțin provinciali, ca reprezentanți ai omenirii, decît eram cu cîteva secole în urmă. Totuși, crede sau mai degrabă speră Harari, mai devreme sau mai tîrziu, omenirea va ajunge la un fel de stat universal care să o ajute să supraviețuiască, în pofida tuturor defectelor autodistructive ale oamenilor, aceste maimuțe care au ajuns să stăpînească Pămîntul, fără ca evoluția lor să le fi dat acel grad de înțelepciune pentru acest rol.

     

Cu un discurs proaspăt și provocator, Harari reconstruiește începuturile omenirii cu foarte multă imaginație și menține foarte sus această ștachetă și cînd se apropie de modernitate și de contemporaneitate. Ceea ce se traduce inclusiv prin aceea că, despre mari teme ale istoriei moderne și contemporane, unghiurile de intrare și perspectivele de înțelegere cu privire la ele avansate de Harari sunt chiar suprinzătoare. Iar unele dintre aceste perspective propuse sunt atît de tari, de tranșante încît ceea ce deținem în materie de cunoaștere drept certitudini poate fi serios clătinat.

     

Revenind la carte: privit de la distanță, discursul pe care îl practică Harari în acest volum poate fi considerat ca fiind o specie a unei formule retorice – cu rădăcini în mod cert și iudaice – în care este privilegiat tipul de argumentare „pe de o parte/pe de altă parte”. ● Pe de o parte, Harari descrie ceea ce știm, în general, despre o epocă, despre un concept, despre un context, despre un fenomen, despre un moment istoric. „Pe de altă parte”, ne spune el, iată cum se mai pot lega firele narativului cu privire la o epocă (un concept, un context, un fenomen, un moment istoric) – și aici, în CUM leagă istoriile este Harari deopotrivă superinventiv, remarcabil, memorabil, provocator. Aici, am putea spune, face el diferența – și această este cea care dă viziunea foarte proaspătă, în numele căreia vinde așa de bine istoricul evreu. Aceasta, pe de o parte. ● Pe de altă parte, este chiar neobișnuit ca discursul clasic-istoric să fie bine înmuiat în date complexe recente care vin dinspre științele de nișă, dinspre neuroștiințe. Dar Harari face aceasta, știe să facă foarte bine această coroborare, iar rezultatele sînt pe măsura acestui tip de investiție intelectuală: ceea ce citim despre repere mari ale istoriei omenirii nu prea găsim la alți istorici.