Sugubina

Majoritatea povestirilor, desi aduc in prim-plan durerile adinci ale naturii umane, cum ar fi neimplinirea (Mesteacanul), teama de moarte (Vaca batrina), singuratatea (Fata din fereastra) sau pierderea inocentei (Sugubina), ramin departe de nuantele cutremuratoare, Mircea Diaconu preferind impresia lasata de seninatatea unei picturi naive, demne de hazul de necaz de la Sapinta. Personajele sale traiesc intr-un cochet orasel interbelic sau intr-un sat anonim, invadat de primii tovarasi arivisti din perioada comunista. Vei fi amuzat de povestea unui cuplu nomad, obligat sa adere la statornicia amorului cu acte in regula de la primarie, daca tot si-au facut casa in sat (Damian), sau de scena judecatii pionieresti, in care toti elevii trebuie sa invete cum sa se prezinte in fata marelui inspector venit de la oras, pregatit sa le dea o lectie de morala, potrivita omului nou. Totusi, intilnirea dintre satenii molcomi, carora nu le poti schimba timpul personal, si noile directive de la centru dilueaza absurdul noii orinduiri intr-un umor luminos, prin care tragedia capata iz de farsa (Piciul).

In 1977, cind a aparut Sugubina, cartea de povestiri a lui Mircea Diaconu reeditata de curind, optzecistii inca isi faceau incalzirea in cenacluri. Volumul lui a fost un fel de prefata a prozei optzeciste, fara program, dar compensind prin autenticitatea relatarii „in priza directa” absenta teoretizarii. Ca actor, Diaconu avea de pe atunci aerul naiv-curios-mirat pe care avea sa-l joace in multe dintre rolurile in care trebuia sa descopere cum e lumea si ce vrea ea. Aerul asta il au si personajele din povestirile lui, copii sau tineri care inca nu s-au rupt de adolescenta, nascuti si crescuti la tara, ca si autorul, dar nitel altfel decit ceilalti. (…) Bine conduse si, mai ales, excelent scrise, povestirile lui Mircea Diaconu ma fac sa regret ca actorul si apoi politicianul nu i-au lasat timp prozatorului sa-si vada de treaba.