Între Capșa și Corso

Lui Vlaicu Barna i se retipareste volumul Intre Capsa si Corso (Editura Polirom, 2014 – intr-o a treia editie, adaugita, cu o prefata a regretatului Z. Ornea), o carte realmente savuroasa. (...) Nu pot emite opinii despre celelalte genuri practicate – istoria literara romaneasca e capricioasa, asa incit putem avea surprize –, dar povestile lui Vlaicu Barna sint chiar de prima mina. Scrise, cum marturisea si Bacalbasa, simplu si firesc, ele alcatuiesc din fragmente o lume din trecut. Gasim aici portrete remarcabile ce alimenteaza curiozitatile noastre despre personalitati precum Camil Petrescu, Ion Vinea, Anton Holban ori E. Lovinescu sau despre figuri mai putin cunoscute azi, dar care au dat culoare unei epoci: H. Bonciu, Dinu Nicodim sau Eliazar, fiul lui Arghezi, devenit prietenul si modelul lui Giacometti. Personalitatea pictorului Theodor Pallady, intransigent si orgolios (cu propria-i arta si cu prietenii lui deopotriva) este creionata in tuse fine. Supararea fata de prietenul lui, colectionarul K.H. Zambaccian, care pactizase cu noua putere comunista, este de tot hazul. Toata cartea e plina de astfel de amanunte ce ne dau o idee despre oamenii (multi!) pe care i-a intilnit Vlaicu Barna de-a lungul vietii sale. Intre Capsa si Corso, desigur, dar si dincolo de ambientul protector al acestor locante faimoase pina mai ieri.

Intre Capsa si Corso e genul de piesa memorialista din care poti decupa citate relevante la fiecare pagina. Este realmente plina de informatii despre viata culturala din interbelic, foarte multe rare. Mai dau un singur exemplu, din Addenda, si el il implica pe Cioran si cantinele studentesti. (...) In tonul cu care povesteste, memorialistul are si afectiune pentru multi dintre cei despre care scrie si pe care i-a cunoscut personal, dar si luciditatea necesara pentru a le vedea defectele. Din paginile lui ies niste portrete care, daca nu ar fi indulcite de experienta apropierii memorialistului de propriile personaje, ar fi de-a dreptul respingatoare. Ion Barbu, in faza hitlerista, misogin, rasist si, daca nu era suficient, peste masura de arogant, e poate exemplul cel mai puternic. Imaginea lui Camil Petrescu, scortos si patruns de propria importanta e indulcita de citeva anecdote si de farsele cu care l-au taxat citiva contemporani, dar si de atasamentul lui Vlaicu Birna, care a lucrat cu el la ESPLA. Sint, desigur, si portrete foarte flatante (Ioan Marin Sadovean, Petru Comarnescu, Anton Holban etc) sau pur si simplu, binevoitoare, cum e in cazul lui H. Bonciu.

Vlaicu Barna, care si-a scris memoriile la virsta la care altii isi pierd memoria, avea o tinere de minte respectabila, dar ii lipsea sprinteneala de narator de anecdote si nu se indura sa spuna lucrurilor pe nume, cind venea vorba de monstrii sacri ai culturii romane. Ii lipsea adica stofa de birfitor care nu se poate impiedica s-o zica, incit, in mare parte, memoriile lui mai degraba sugereaza decit spun de-a dreptul. Din cind in cind insa, naratiunea il mai fura si scapa cite o chestie din care deduci ca nu scrie cit stie. Cel putin cind isi aduce aminte de Zaharia Stancu, protectorul sau din timpul comunismului, e clar, pentru cine mai stie cite ceva de-ale vremii, ca memorialistul nu vrea sa-l povesteasca pina la capat pe omul care l-a salvat de acuzatiile ca a lucrat la cenzura si in aparatul guvernamental de propaganda, pe vremea lui Antonescu. In vremurile acelea, admite memorialistul, Petre Tutea era tutarit de Emil Cioran, care se si lauda cu asta, la cafeneaua Corso, „cu risul lui homeric”. Mai tirziu insa, Vlaicu Barna isi gasise un loc caldut in noul aparat de stat, cel comunist. In memorii il vezi cum le plingea de mila lui Vasile Voiculescu si altora care fusesera trimisi in puscarie. Unii pentru convingerile lor, altii din imbecilitatea preventiva a noilor autoritati. In copilarie am auzit pentru prima oara despre Vlaicu Barna, ca textier al unor cintece cu partidul. Dupa 1989, l-am vazut prima oara, un batrinel vioi care trecuse de partea democratiei, cu aerul unui debutant intirziat. L-am intrebat daca el era acelasi Vlaicu Barna. El era. Si daca venise libertatea, socotea ca venise momentul sa se spovedeasca. De fapt, n-a facut-o, desi cred ca ar fi avut ce spune. A preferat sa se scoata evocind capsismul si cafenelele din alte vremuri, fara sa-si foloseasca prea tare memoria, ca sa nu-l intrebe nimeni cum de a putut trece de la cenzura lui Antonescu in postura de versificator al vremurilor noi, iar apoi la rolul de memorialist al democratiei.

Deopotriva pentru pasionatii de opuri memorialistice care sa reinvie o anumita epoca din viata literara bucuresteana (si nu numai), cu figurile ei exemplare, dar si pentru amatorii de cancanuri literare si amanunte picante din vietile scriitorilor, cartea poetului Vlaicu Barna trage cortina lasind la vedere unul dintre cele mai spectaculoase locuri ale lumii interbelice: cafeneaua literara. (...) Pe firul rememorarii si cu evident apetit confesiv, autorul recreeaza, prin notatii savuroase si observatii atente, deseori subiective si pline de umor, atmosfera unei vremi cind cafeneaua e un topos esential pe harta bucuresteana.

Este o colectie de portrete, nu un destin autobiografic. Faptul ofera atit satisfactii documentaristice, prin credibilitate, cit si estetice, prin stilul detasat si voios.(...) Lumea recompusa are in centru, asa cum indica titlul, cafeneaua Capsa si braseria Corso. Marirea si decaderea Bucurestilor se leaga de cele doua localuri, care dispar simultan, in 1939 (prima fiind desfiintata, cealalta demolata), in preajma declansarii celui de-al Doilea Razboi Mondial (p. 150). Memorialistica lui Vlaicu Barna devine astfel un mic studiu cultural, incluzind realitati politice si economice, obiceiuri culinare, tabieturi, birfe, dispute si fratii, facind indirect si citeva trimiteri la starea Romaniei din ultimul deceniu ceausist...