Rugaciunea lui Iisus. Unirea mintii cu inima si a omului cu Dumnezeu

Descriere

Privegheati dar în toată vremea, rugându-vă” (Luca XXI, 36). Cu toate că literatura filocalică privitoare la „Rugăciunea lui Iisus” este foarte bogată, aparitia unei noi cărti pe această temă este folositoare de suflet. Aceasta pentru că rugăciunea este numită „inima ortodoxiei” de către Nichifor Crainic („Rugăciunea lui Iisus” în „Gândirea” 17 (1938) nr. 5, p. 217 – 224). Ea este o „practică, care, bucurându-se de o vechime considerabilă, rămâne până astăzi extrem de vie în Răsăritul crestin” (UN MOINE DE L’EGLISE D’ORIENT, „La priére de Jésus”, ed a – III – a, Chevetogne, 1963, p. 7). Mai mult, « Cel care caută Absolutul se poate întoarce si spre Filocalie unde se va învăta că doar rugăciunea neîncetată este eficace, că adevărata rugăciunea înseamnă „să-ti ridici fără încetare gândul si atentia spre amintirea lui Dumnezeu, să mergi în prezenta Lui, să trezesti în tine dragostea Lui gândindu-te la El, si să asociezi numele lui Dumnezeu cu respiratia si cu bătăile inimii”. Această metodă asociază trupul, atentia intelectuală, memoria afectivă, fortele psihice profunde, pe scurt, persoana în întregimea ei, în cursul acestei activităti orante, care după Sfântul Simeon Noul Teolog, constituie „sinteza oricărui bine”. Nu omul actionează, ci harul o face înlăuntrul lui. Singura mângâiere între nevoia de credintă si neputinta de a o face să izvorască prin mijloace omenesti este implorarea: „Cereti si vi se va da”. Doar prin rugăciune se ajunge la credintă, cea care mută si muntii, si faptele cele bune se pot atunci împlini » („Pelerini rusi si vagabonzi mistici”, trad. Magdalena Mărculescu Cojocea, Elena Soare, Ed. Pandora, Târgoviste, p. 223). Până la mijlocul secolului XI, această rugăciune nu cunostea o difuziune comparabilă celeia care apare în secolul XIV; diferiti autori, admisi sau nu în Filocalie, celebrează excelenta virtutilor ei. Sfântul Teofan Zăvorâtul reia, ca si altii, învătătura avvei Filimon: „Cheamă pe Domnul cu sârguintă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa! Fă aceasta neîncetat: la biserică, acasă, pe drum, în timpul lucrului si în timp ce mănânci, în pat; cu un cuvânt, de când deschizi ochii si până îi închizi; lucrul va fi întocmai cu a înfătisa orice lucru soarelui, fiindcă aceasta înseamnă a sta înaintea fetei Domnului, Care este soarele lumii duhovnicesti”. Potrivit cu ceea ce s-a spus despre rugăciune în general, distingem trei etape ale rugăciunii: vocală, mentală si a inimii. Recitarea vocală îsi are neîndoielnic valoarea ei; la fel practica rugăciunilor scurte si dese. Sfântul Teofan Zăvorâtul are însă dreptate să se opună celor ce vroiau să atribuie acestei rugăciuni o valoare aproape sacramentală, crezând că au găsit în ea un „talisman”. în ce priveste continutul, mai multi autori au arătat, începând din secolul XIV, superioritatea formulei, punând în evidentă toate virtutile ei. Dar se poate pune accentul pe primul sau pe cel de al doilea element al rugăciunii. în acest ultim caz, rugăciunea lui Iisus este una din numeroasele rugăciuni de umilintă (katányxis) în vogă în mediul monastic ce cultiva plânsul (pénthos). Autorii mai recenti insistă mai degrabă asupra primului element: puterea specială a numelui Domnului. Dar e mai bine ca aceste elemente – adoratia si zdrobirea inimii, vederea abisului intre divin si uman si, în acelasi timp, a ceea ce depăseste acest abis, milostivirea Dumnezeului – Om, să nu fie separate unul de altul. în fine, etapa inimii: „Obisnuieste – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – să te rogi cu mintea în inimă: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”. Când vei învăta să faci cum trebuie această rugăciune, sau mai bine zis, când aceasta va intra în inimă, ea te va conduce la scopul dorit, căci ea va uni mintea cu inima ta, va pune capăt neorânduielii gândurilor tale si îti va da puterea de a ocârmui gândirile sufletului tău”. Scopul acestei rugăciuni este crearea si consolidarea unei anumite stări a inimii. Isihastii athoniti voiau să ajute acest proces de asimilare interioară printr-o tehnică psiho-somatică. Cel mai vechi teoretician cunoscut al acesteia este monahul Nichifor (a doua jumătate a secolului XIII). Pentru practicarea ei e presupusă o pregătire morală: o constiintă curată, lipsită de griji (amerimnia). Se cer apoi o serie de conditii exterioare: o chilie închisă, pozitia asezată pe un scăunel jos, sprijinirea bărbiei pe piept „întorcând ochiul trupesc împreună cu mintea spre mijlocul pântecelui, altfel zis spre buric”. Exercitiul însusi cuprinde o rărire regulată a respiratiei (mai târziu se va spune că repetitia formulei trebuie sincronizată cu ritmul încetinit al respiratiei), o explorare mentală a sinelui visceral în căutarea locului inimii si invocarea perseverentă a lui Iisus. Dificilă si plină de întunecime la început, unificarea mintii cu rugăciunea produce în curând bucurie, desfătări negrăite, imunitate fată de atacurile vrăjmasului, iubire crescândă de Dumnezeu, o mare lumină - numită mai târziu „taborică”. (Thomás Spidlik, „Spiritualitatea Răsăritului Crestin”, Trad. Diac. I. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 353 – 355). Cititorul trebuie să fie lămurit însă despre învătătura ortodoxă despre minte si inimă în practica isihastă. De aceea mentionăm că: « Isihasmul, asceza ortodoxă, este o încercare si o miscare teologică prin care se încearcă readucerea mintii în inimă, în urma răspândirii ei în lumea înconjurătoare. în acest mod omul functionează normal fiziologic si îsi împlineste scopul existentei. Acest adevăr teologic limpezeste si importanta modului de viată isihast, precum si superioritatea sa fată de filosofia platonică. După filosofia platonică scopul vietii umane este eliberarea mintii din trup, pe care-l consideră drept temnită a sufletului. Oricum, după cum afirmă Sfântul Grigorie Palama, iesirea mintii din trup înseamnă „descoperirea demonilor si o lectie proprie păgânilor”. Din contră, propriul nostru efort rezidă în revenirea mintii în inimă, întrucât trupul nu e o temnită a sufletului, ci o lucrare pozitivă de creatie a lui Dumnezeu. Din acest motiv, în „Tomul aghioritic”, Sfântul Grigorie prezintă două texte din Sfintii Părinti ai Bisericii. Unul îi apartine Sfântului Atanasie cel Mare care afirmă că sediul inteligentei sufletului este în creier, iar celălalt este luat de la Sfântul Macarie cel Mare care arată că sediul energiilor mintii este în inimă. Afirmatia Sfântului Grigorie de Nissa că mintea „fiind netrupească, nu se află nici înlăuntrul, nici în afara trupului” nu este opusă învătăturilor Sfintilor Părinti întrucât atunci când acestia afirmă că mintea se află în trup, ei înteleg prin aceasta că este unită cu trupul. Asa precum intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Prea Curatei Fecioare nu se opune faptului că Aceasta, fiind netrupesc, nu se află într-un loc, întrucât Cuvântul a intrat în pântece si S-a unit cu propria noastră fire deasupra oricărei întelegeri si în urma nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu, acelasi lucru poate fi afirmat si despre minte. Oricum, în starea sa firească, mintea se află în inimă ca într-un organ, si nu ca într-un vas si acest lucru ne dovedeste prezenta unui om matur si împlinit. Intrarea mintii în inimă reprezintă curătia ei si faptul că devine astfel capabilă de a primi Revelatia divină, întrucât mintea omenească este organul prin care Dumnezeu poate fi contemplat. în Traditia Ortodoxă, pe lângă faptul că există o diferentiere între minte si inteligentă, în acelasi timp există si o distinctie între cunoasterea pe care o posedă mintea si cunoasterea senzorială. Acest lucru este deosebit de important deoarece, pe de o parte, se observă distinctia dintre pedagogia umană si cea divină, iar pe de altă parte, deoarece prin curătirea mintii noi dobândim cunoasterea dumnezeiască, iar Sfintii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu. în „Tomul aghioritic” se afirmă limpede că mintea percepe o lumină, iar simturile alta. Simturile percep lumina sensibilă, iar mintea Lumina necreată si cunoasterea prin intermediul imaginilor conceptuale. Deci, mintea este organul prin care omul vede Lumina dumnezeiască, care reprezintă împărătia lui Dumnezeu si hrana îngerilor, dar întrucât mintea este unită cu trupul, de aceea atunci când Sfintii sunt cercetati de Harul divin, prin puterea Sa, ei văd „prin simtul văzului si cu mintea ceea ce depăseste atât simturile cât si mintea”. în acest fel, omul vede Lumina divină si cu ochii trupesti, dar aceasta se întâmplă deoarece acestia au fost mai înainte transfigurati si li s-a dat această putere prin Harul necreat al lui Dumnezeu. în plus, se stie că Harul necreat este transmis de către suflet trupurilor celor îndumnezeiti », (Hierotheos – Mitropolit de Nafpaktos, „Sfântul Grigorie Palama Aghiorâtul” – trad. prof. Paul Bălan, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000, p. 312 – 314). Actualitatea Rugăciunii lui Iisus, considerăm că este foarte frumos argumentată în excelentul studiu al Elisabethei Behr Sigel care consemnează în acest sens: « Practicată atât de muncitorul din uzină sau din adâncul minei cât si de profesorul de teologie, rugăciunea se detasează, în acest nou context istoric, de conceptualizările mostenite din trecut, pentru a-si redobândi spontaneitatea si simplitatea initiale. Astfel se dezvăluie ceea ce întotdeauna a fost, în esenta sa: nu o credintă în puterea magică a unei formule, ci atentie la prezenta lui Dumnezeu, a Cărui Taină este Numele dumnezeiesc; nu alienare într-un mecanism obsesiv, ci artă duhovnicească, care, întorcând mintea de la lumea fenomenală spre străfundurile inimii, adică ale persoanei, pregăteste această inimă să primească iertarea, pacea, iluminarea; nu abolire a gândirii si constiintei personale, ci întâlnire în comuniune, lucidă, cu Persoana divino-umană a lui Iisus. Având nevoie de tăcere si de o anumită detasare, măcar lăuntrică, de cele lumesti, Rugăciunea lui Iisus este totodată si mijloc de dăruire si transfigurare a întregii creatii. Astfel, reuseste să integreze spiritualitătii monastice traditionale una din temele esentiale ale filosofiei religioase moderne rusesti: viziunea unei lumi transfigurate întru nădejde. Despre folosirea practică a rugăciunii lui Iisus, asa cum o poate experimenta un crestin al zilelor noastre trăind în mijlocul lumii, si despre inspiratia pe care o poate afla astfel, ne vorbeste cu cea mai mare sobrietate si precizie o autoare laică, Nadejda Gorodetky: „Rugăciunea lui Iisus – scria ea într-un articol publicat în Black Friara, revista dominicanilor englezi – este atât de simplă încât nu ai nevoie să o înveti ca să te slujesti de ea... Multi îsi văd de treburile lor obisnuite repetând această rugăciune. Nici munca în gospodărie, nici munca la câmp, nici munca în uzină nu sunt incompatibile cu ea. Este de asemenea cu putintă, desi este mai greu, să împletesti si ocupatiile intelectuale cu această rugăciune. Ea ne păzeste de multe gânduri si cuvinte desarte sau lipsite de iubire. Sfinteste munca si raporturile zilnice... După câtva timp, cuvintele rugăciunii par a veni de la sine pe buze, întorcându-ne din ce în ce mai mult în obisnuinta prezentei lui Dumnezeu... Treptat, cuvintele par a dispărea. O veghe tăcută, însotită de o pace adâncă a inimii si a mintii, se manifestă prin tumultul existentei zilnice... Numele lui Iisus devine cheia mistică ce deschide lumea, un instrument de ofrandă al fiecărui lucru si al fiecărei persoane, o întipărire a pecetii dumnezeiesti asupra lumii acesteia. Poate că ar trebui să vorbim aici despre preotia tuturor credinciosilor. împreună cu Marele Arhiereu, să rugăm Duhul: „Fă din rugăciunea mea o taină”. în concluzie, am dori să subliniem influenta pe plan ecumenic a rugăciunii lui Iisus. Asa cum scrie Un moine de l’Eglise d’Orient: „initial, invocarea Numelui lui Iisus era comună tuturor; ea rămâne acceptabilă pentru toti, accesibilă tuturor”, tuturor celor care au fost botezati în Hristos. Ea poate astfel să unească în chip real crestinii, încă dureros divizati pe alte planuri institutionale sau sacramentale. Ducând la adâncirea relatiei credinciosului cu Persoana divino-umană a Fiului Omului, rugăciunea lui Iisus ne introduce si în această comunitate a persoanelor in Christo per Spiritum Sanctum pe care Părintii o numeau comuniunea sfintilor » („Fericita întristare” trad. Maria si Adrian Alexandrescu, Edit. IBMBOR, Bucuresti 1997, p. 127 – 129). Putem concluziona astfel: « Toată viata noastră nu e decât acest pelerinaj extraordinar către locul inimii noastre, către acest altar interior. Pentru a pacifica si a curăti mintea, si a o „face să coboare” în inimă, „metoda” foloseste invocarea numelui lui Iisus, cu formulele care au variat: Kirie eleison, „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă pe mine, păcătosul”... Chemarea numelui combină chemările din Evanghelie ale vamesului si orbului într-o formulă care poate fi prescurtată, care poate fi întretăiată de tăceri, care poate fi uneori un strigăt de smerenie în stare pură, care poate deveni un fel de pecete a binecuvântării sau ca un cântec de dragoste. Atunci descoperim că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne imaginam: mergând pe stradă, urcând o scară, în timpul lucrului, în timpul unei întrevederi, putem să chemăm numele lui Iisus si să ne deschidem iubirii Lui. Si, putin câte putin, chemarea „se alipeste” de respiratie, deschide în noi o respiratie mai profundă, suflarea noastră corespunde într-un fel cu Suflul lui Dumnezeu » (Olivier Clement, „Viata din inima mortii”, trad. Claudiu Soare, Ed. Pandora, 2001 p. 247 – 248). în final considerăm necesară precizarea că trebuie atentionat cititorul atunci când parcurge capitolul: „Sufletul omenesc – Icoană a Prea Sfintei Treimi” să nu confunde trihotomismul spiritual cu cel antropologic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. (A se vedea în acest sens Pr. Dr. Marin D. Ciulei „Antropologia Patristică”, Ed. Sirona 1999, p. 53 – 55 si 366). Asadar în dorinta unui real folos duhovnicesc spre dobândirea rugăciunii neîncetate, binecuvântăm această aparitie editorială îndemnând evlaviosul cititor cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rugati-vă neîncetat” si „Duhul să nu-L stingeti” (I Tesaloniceni V, 17, 19). Cu arhieresti binecuvântări † Galaction