Moscova-Petuski (ediţie de buzunar)

     

Un neadaptat al societatii sovietice, un rebel, un june cu probleme de dosar – Erofeev e nascut in 1938 si moare in 1990 –, care nu reuseste sa se adapteze normelor curente din anii stalinismului criminal si ai brejnevismului auster; ce poate face un vesnic sabotor/refuznic al societatii? Stim cu totii, se apuca de bautura. Si o tot duce asa. Slujbe derizorii, viata mediocra, scrie, se vintura de colo-colo, nu prea-i iese nimic. De publicat nici vorba, cine sa-i tiparesca „aiurelile”, ca si in cazul lui Daniil Harms, de care ma voi ocupa imediat. Din dorinta lui de a fi si de a ramine el insusi, cuplata cu nevoia de a scrie si de a bea – mai toti rusii beau zdravan ! –, iese „poemul” de fata. O marturie a unei existente si un RMN al societatii comuniste sovietice. De la Serghei Dovlatov (alt mare prozator si combatant in materie de tras la masea!) nu mai citisem ceva atit de puternic ancorat in societatea din care amindoi au facut parte. O pseudocalatorie de la Moscova la Petuski – cam 200 de kilometri, localitatea exista, am verificat intr-un atlas – este „pretextul” unor aduceri aminte si al unor consideratii de tot felul. Inclusiv despre citeva cocteiluri, cu retete absolut halucinante, in care vodca cu piper se poate combina cu lichidul de frina, cu berea Jigulovskoie, cu samponul „Sadko, negustorul bogat” si cu mai stiu eu ce insecticid etc. „Asta nu mai este bautura, e o muzica a sferelor”, zice autorul. Nu spunem mai mult, ii lasam pe cititorii nostri sa se desfete. E o carte halucinanta despre Rusia si rusi, o proza mai tare decit orice analiza politica, iar Erofeev, un scriitor de rasa. Papa Hem cred ca ar fi apreciat Moscova- Petuski in grad inalt. Alcool pur, 90%, ce mai.

     

(...) iar Moscova-Petuski e o satira cumplita, dar e cumplita pentru ca este adevarata, si in satira aceasta un barbat incearca sa ajunga de la Moscova la Petuski, cu trenul, cum altfel?, sa-si vada fiul prescolar care cunostea deja litera u, si trebuia rasplatit cu un pumn de alune, barbatul calatoreste catre Petuski, unde este asteptat si de o femeie, dar el nu poate sa ajunga pina acolo, pentru ca bea, bea, bea, bea, bea, si toata cartea devine un magnific elogiu ridicat puterii alcoolului de a trece omul de la o statie la urmatoarea, barbatul bea si spune povesti, si asculta povesti, si cunoaste alti barbati si alte femei, el ii da sticlei de votca tot ce este al sticlei de votca, el faureste noi bauturi, amestecindu-le pe cele vechi, el isi plateste calatoria in povesti, desi nasul prefera paharele, dar pe el il indura si asa si-l boteaza Seherezada, si toate se pot cauta si toate se pot intelege cind omul are suficienta bautura cit sa se gindeasca sincer la el si la ceilalti si sa nu ii fie greata de existenta, si Venedikt Vasilievici – laudat fie-i numele! – e blind, e blind cu sufletul omului, el niciodata nu scuipa pe ce e adinc in sufletul omului, el stie ca oamenii au nevoie de toata aceasta betie si de toata aceasta mahmureala ca sa indure, sa indure, sa indure, sa indure, sa indure, caci e singur omul pe pamint, si chiar iubirea, daca mai poti visa la o iubire, e spulberata de realitate, intotdeauna e spulberata de realitate, si atunci trebuie sa bei din nou, ca sa poti visa mai departe, si omul nostru nu ajunge de la Moscova la Petuski, poposeste pe un alt tarim, la fel de fantastic si de crud si de innebunitor cum este intotdeauna ziua in care totul deja s-a baut si aripile sperantelor au fost zdrobite si nici o gara nu mai urmeaza, si trenul ajunge la capat de linie, si nu e nimic dincolo de toate acestea, nimic dincolo, nimic.

     

Dintre acestea, un loc special pare a-l ocupa Moscova – Petuski, considerat de critica ca fiind una dintre cele mai importante creatii postmoderne rusesti, ce nu doar ca socheaza in cel mai inalt mod prin structura si limbaj, dar se adapteaza si intruchipeaza, in maniera aproape organica, soarta aparte pe care un anume Venedikt Erofeev, ilustru necunoscut in timpul vietii, a ales sa o aiba. Astfel ca una din intrebarile pe care singur si le pune in final: «Oare-i chiar atit de greu sa-i deschizi usa unui om si sa-l lasi trei minute inauntru ca sa se incalzeasca?» (p. 157) nu face altceva decit sa demonstreze ca Moscova Petuski este cu mult mai mult decit o simpla apologie a tulburarii bahice sau decit o satira politica, este un adevarat indemn catre Om si ce (ii) este uman intr-o perioada in care „ingerii au izbucnit in ris” (p.165).