Poezie si individuatie

Descriere

N-am crezut niciodată în separația dintre „eul biografic” și „eul artistic”; cea dintâi infirmare empirică a ei stă în evidența că Proust însuși o desfide atât de strălucitor, fiind fără să vrea unul dintre contraexemplele eclatante ale propriei teorii din Contre Sainte-Beuve: proza lui Proust și viața de salonard a lui Marcel sunt o concrescență hipnotică și seducătoare, a cărei existență contrazice fără drept de apel faimoasa propoziție a francezului după care omul care scrie și cel ce vorbește în salon nu sunt niciodată unul și același.

Bun, că nu sunt identici, asta aș putea accepta fără prea mare dificultate; dar că ar fi existențe din lumi izolate adiabatic, asta nu mai pot cu nici un chip admite. Nu cred că ține teza schizofreniei necesare a scriitorului pe care, plecând de la distincția proustiană, o dezvoltă (încântător, da) Michel Onfray în Le désir d’être un volcan. Journal hédoniste . Ba chiar cred că, în ciuda tuturor aparențelor & a tuturor prejudecăților culturale, relația dintre cel ce scrie și cel ce vorbește în salon, dacă nu e una de identitate pură, atunci cel puțin tinde asimptotic spre identificare – fiindcă, pe de o parte, salonardul răspunde în fața lumii din salon pentru fiecare cuvânt scris de celălalt (iar acesta e cazul în care cel dintâi e doar ambasadorul celui din urmă – și văd aici maximul distanței posibile între ei); iar pe de alta, cel ce vorbește în salon e format (& deformat, prea adesea) de propriul lui scris, și atunci firește că ce spune e rezultanta directă a ce scrie.

De aici, din această convingere a contiguității dintre ce trăim și ce scriem (adică, spus tout court, din convingerea că poezia e individuație) originează naiva mea teorie privind relaţia dintre artă şi morală: cred, chiar dacă ştiu câte zâmbete subţiri poate trezi asta, că ticălosul nu poate produce capodopere. Scriem cu noi înşine, cu umanitatea noastră adică; şi, atunci când umanitatea se toceşte, creionul scrie tot mai gros şi mai lăbărţat. Nu spun, fireşte, că scriitorul trebuie să fie un monument de moralitate; dar cred din toată inima că un om rău nu poate scrie bine. Sigur, scriitorul poate fi mincinos, alcoolic, afemeiat, arghirofil şi în multe alte feluri deloc lăudabile; el poate face toate astea şi să rămână un scriitor bun. (De unde și explicația ecartului care, admit, poate să apară între omul din salon și omul care scrie: ei pot să pară uneori persoane diferite, însă sinele, el, esențialul, e comun.) Dar ce nu poate face fără să înceapă să decadă ca scriitor este să facă rău cuiva cu bună ştiinţă. Când provoci conştient suferinţă, umanitatea ta se diminuează corespunzător gravităţii faptei tale; în consecinţă, nu mai rămâne suficientă umanitate pentru scrisul tău. Toţi scriitori care au devenit oameni răi au scris tot mai rău. Să-l luăm de pildă pe Céline; după ce începe formidabil cu Călătoria la capătul nopţii şi cu Moarte pe credit, din 1932 şi 1936, începe să decadă odată cu Bagatelele pentru un masacru din 1937 şi, pe măsură ce se afundă în dejecţia antisemită, scrisul lui se resimte din ce în ce mai mult – şi, prin urmare, nu va mai atinge niciodată nivelul primelor două capodopere. (Deşi trebuie spus că, în aceiaşi ani în care semna mizerabilele articole antisemite, Céline oferea asistenţă medicală răniţilor Rezistenţei franceze, riscându-şi libertatea şi poate viaţa – semn că mai erau în el totuşi anumite resurse de umanitate. Nu destule, însă, pentru a reveni la nivelul acela de excelenţă ultimă de dinainte de prăbuşirea morală.) Sau, ca să venim la ai noştri, să luăm cazul lui Eugen Barbu: după formidabila Groapă din 1955, scrisul lui Barbu decade şi el progresiv, pe măsură ce prozatorul se complace tot mai mult în mizeria luxurii comuniste, pe care o plătea cu cele mai abominabile servicii. M-am gândit mult la cinicul şi amoralul Sadoveanu, a cărui splendidă Creangă de aur pare a-mi contrazice teoria, dar cred că există şi aici o explicaţie: în romanul acesta iniţiatic, Sadoveanu nu-şi valorifică propria umanitate, ci codifică experienţa sapienţială masonică, pluriseculară şi transpersonală (poate nu întâmplător Sadoveanu a ţinut să publice romanul în ’33 – numărul sacru în tradiţia masonică, având corespondent în numărul gradelor masonice). E un caz bizar acesta: scriitorul pur şi simplu n-a pus nimic de la el, în afara stilului – a făcut un serviciu de decoraţiune interioară într-un edificiu care nu era construit de el. Dovadă e şi faptul că nimic nu i-a mai ieşit după aceea la nivelul ăsta al capodoperei; pe când lui Hesse, de pildă, cu ale cărui romane pedagogice şi iniţiatice Manolescu îi compară Creanga de aur (într-un splendid text din Teme – şi, apropo, eşecul lui Manolescu din Istoria critică mi-l explic, dincolo de neglijenţele aşa-zicând tehnice, tot prin involuţia morală a unui mare critic care, după ’90, s-a lăsat corodat de varii ambiţii politice şi sociale. N-a mai iubit literatura mai mult decât orice, iar literatura – geloasă ca o Mare Doamnă – nu l-a mai iubit nici ea.) – lui Hesse, deci, i-au ieşit minunat romanele astea, dintre care câteva sunt realmente capodopere. Asta pentru că, în vreme ce Sadoveanu era un etern mandarin al tuturor regimurilor politice (şi, mai ales, al atrocelui regim comunist), Hesse trăia şi scria pur ca un ascet în recluziunea lui elveţiană de la Montagnola. Scria, adică, romanele astea iniţiatice cu propria lui umanitate; în ce-l priveşte, Sadoveanu reuşise să scrie unul singur, prin procură.

Ca să revin la cartea de față: eseurile ce-o compun, scrise între douăzeci și ceva și treizeci și ceva de ani, în pofida oricăror diferențe stilistice venite din epoca redactării lor, originează toate în credința aceasta simplă (dar atât de complicată!), enunțată cu vreo două pagini mai înainte: anume că poezia e individuație. Că, dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toţi câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ca persoană a celui ce scrie. Și că, pe măsură ce textul tău devine ceea ce este, și tu devii ce ești.

Prin urmare, toate eseurile acestea despre câteva zeci de poeți exemplari ai literaturii române participă, uneori la vedere, alteori în secret, la o interogație comună: cum modifică poezia existența? în unele cazuri, vom vedea că modificarea aceasta se produce prin schimbarea sinelui (schimbarea subiectului, cum ar spune fenomenologia); în altele, prin punerea în criză a limbajului; sau, în fine, prin punerea în criză a realului. Oricum ar fi, în toate aceste crize & schimbări e vorba de un subiect intrat în individuație. Așa încât ceea ce critica mai scientistă numea „constituirea eului poetic” (da, la Marin Mincu fac, cu nostalgie, trimitere) ar fi mai adecvat numit, cred eu, „constituirea sinelui poetic”. Fiindcă individuația, firește, cu sinele are de-a face; iar poezia, idem.

Știu, bineînțeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. însă mă consolez cu gândul că înțelegerea asta a poeziei, oricât de naivă ar părea, are, în critica și teoria contemporană, susținători de primă mână. De pildă, în Statele Unite a devenit, cum spun ei, influential & authoritative în ultimii zece ani o culegere de studii intitulată After Confession. Poetry as Autobiography, îngrijită de Kate Sontag și David Graham, în care critici de autoritate tratează poezia ca pe un gen al (auto)biograficului (ba chiar și poeți de primă mână – dacă n-ar fi să amintesc decât pe Billy Collins, Louise Glück și Adrienne Rich). Apoi, în ceea ce privește Europa, o asemenea înțelegere a poeziei ar putea fi lesne derivată din teoriile & dezvoltările lui Jérôme Meizoz asupra conceptului de „postură” a autorului, în care biograficul revine în forță în chiar centrul discursului literar. în fine, în critica recentă de la noi o astfel de poziție, oarecum singulară, ce-i drept, pare a o avea Antonio Patraș – care, în studiile lui, edifică „teorii ale personalității” criticilor pe care-i discută (deocamdată, Ibrăileanu și Lovinescu), și de altfel mărturisește pe șleau, într-un volum programatic intitulat Literatură și biografie. în căutarea omului din carte: „Caut mereu omul din spatele textului, biografia în operă. (…) înclin să consider literatura drept o expresie secundară, și nu întotdeauna necesară, a personalității, care abia în viață tinde să se manifeste în toată splendoarea” .

Și-mi convine, mărturisesc, de minune această înțelegere a poeziei: fiindcă, pe cât se poate constata sociologic, în vremurile acestea în care privatul e din ce în ce mai mult diminuat în defavoarea publicului sunt din ce în ce mai citite genurile acestea ale biograficului care salvează arhipelaguri ale vieții private: jurnalele, memoriile, corespondența, confesiunile – și, sper, poezia. Nu-i doar un wishful thinking: un raport oficial comandat în 2010 de guvernul Franței constata o revivifiere a interesului pentru poezie, datorată exploziei neașteptate a unei profuziuni de bloguri și site-uri de și despre poezie; iată, așadar, că poezia își are locul de elecțiune exact în acele zone (blogurile și Facebook-ul) în care privatul se face public și în care persona socială e dezactivată (prin urmare, nu degeaba spunea cândva Ion Mureșan că „Internetul face sinele vizibil”!), de dragul și pentru cauza unei comunicări instantanee și exhaustive. E mediul ideal în care poezia se poate plimba simultan, ca la Pentecost, pe deasupra capetelor interconectate.

Așadar, de la douămiiști și până la Blaga (n-am scris despre Eminescu aici, fiindcă despre el am scris relativ recent o altă carte, care mă nemulțumește deja; o s-o reiau, sper, cândva; iar despre Macedonski am scris un mic eseu în altă carte), am recitit o bună parte a poeziei române încercând să găsesc acea zonă în care poezia are interfață directă cu existența; ceea ce nu înseamnă că am făcut critică biografistă (o detest), și nici existențialistă (mă amuză). Ci că am căutat să văd în ce fel se constituie sinele acestei poezii, și să-l observ interacționând cu lumea. Nu ca și când ar fi o ființă vie – ci exact ca pe o ființă vie, o extensie cu ADN verbal a sinelui în care a originat.

Am lăsat să închidă cartea un text ceva mai amplu despre Mircea Ivănescu, despre care, de altfel, vorbesc și în cuprinsul cărții; e un studiu de caz concluziv în toate sensurile, arătând că autorul lui Mopete, ca orice mare poet confesional, înțelegea poezia qua individuație. Un poet, și din punctul acesta de vedere, exemplar la modul absolut.

Bref: intenția mea era să văd cum se constituie poezia română odată cu constituirea sinelui poeților care o compun. Prin forța lucrurilor, lipsesc din cartea de față destui poeți fără de care poezia română nu ar putea fi imaginată; însă speranța mea e că, plecând de aici și adăugându-i și pe cei absenți cândva, voi putea în cele din urmă scrie o carte care să surprindă, în constituirea lui, sinele poeziei române. Individuația ei.

Să poți vedea poezia română individuându-se – cine, pe-un astfel de vis…